De același autor
În ianuarie m-am oferit să lucrez ca voluntar pentru un festival de film care se numeşte SEE Fest şi a cărui misiune este aceea de a familiariza spaţiul cultural american cu sud-estul Europei. Filme din: Albania, Austria, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Cipru, Grecia, Ungaria, Macedonia, Moldova, Muntenegru, România, Serbia, Slovenia şi Turcia sunt prezentate de la mijlocul anilor 2000 publicului din Los Angeles, în colaborare cu Goethe Institut.
Prin filiera SEE Fest am aflat de a doua ediţie a festivalului maghiar de film documentar şi scurtmetraje care a avut loc în perioada 25 martie-3 aprilie 2011. Şi cum deschiderea festivalului se întâmpla în una dintre sălile celebrei Facultăţi de Artă Cinematografică din cadrul USC (University of Southern California), m-am grăbit să devin spectator, mânată, pe de-o parte, de curiozitatea unui festival de film maghiar care prindea rădăcini în universitatea care mă găzduieşte şi, pe de altă parte, tributară nostalgiei şi dorului de casă, casă care pentru mine înseamnă şi cultura maghiară, crescând în lumea orădeană de confluenţe culturale.
De-a lungul anilor, am trecut în fiecare Curriculum Vitae pe care l-am trimis spre evaluare şi limba maghiară, o limbă care s-a lipit de mine fără ca vreodată să fi încercat să o învăţ sistematic, aşa cum făcusem cu franceza, engleza sau spaniola. Limba maghiară a fost parte a copilăriei mele şi, în naivitatea mea, mulţi ani la rând am crezut că toţi românii de pe frontiera de vest vorbesc şi înţeleg limba maghiară la perfecţie. Mulţi ani mai târziu, am fost surprinsă să descopăr că raţionamentul meu fusese greşit, că doar o mică parte reuşesc să depăşească bariera celor câtorva cuvinte uzuale. Şi pentru a lăsa stratul maghiar să rodească în adultul care devenisem, am devenit un plătitor de extra-opţiuni la furnizorul de servicii de televiziune prin cablu, bifând de fiecare dată „pachetul unguresc“, cum era numit.
Cu acest sentiment am ocupat un loc în sala Stark Family Theater. Curiozitatea mea s-a transformat repede în tristeţe, căci în jurul meu se vorbea exclusiv în limba maghiară. În afară de o mână de străini autentici, printre care mă număram şi eu, publicul era în exclusivitate format din emigraţia maghiară americană din Los Angeles. Majoritatea erau oameni cu părul alb deja, iar cei câţiva outsideri care veniseră, printre care doi asiatici, era greu de apreciat cât veniseră datorită interesului pentru zona culturală şi nu exclusiv pentru interesul culinar-cultural, deoarece fiecare eveniment care se desfăşoară pe teritoriul universităţii este urmat de un cocktail, un fel de masă în oraş, fără nicio obligaţie alta decât aceea de a fi spectator pentru o oră-două.
La intrarea în sală, fiecare spectator a fost întâmpinat de o strângere de mână din partea consulului general al Ungariei la Los Angeles, domnul Balázs Bokor, cu rang de ambasador aici. În alocuţiunea de dinaintea programului serii a prezentat pe scurt cele două filme care urmau să ruleze – un scurtmetraj şi un documentar –, asigurând audienţa că, după prezentarea acestora, holul facultăţii va aştepta cu vin unguresc şi câteva bucate tradiţionale.
Burtă şi ceapă (Szalontüdő), un scurtmetraj regizat de Márton Szirmai, este povestea comportamentului unui sărac şi unui bogat din Ungaria capitalist-europeană în faţa unei farfurii cu mâncare tradiţională ungurească, cumpărată de la un bufet stradal. O comedie subtilă şi profundă, scurtmetrajul este mut, fără nicio replică. Fundalul sonor este asigurat de un cântăreţ stradal care face muzică lovind ritmic borcanele de murături ale bufetului, de data aceasta curate şi umplute doar cu apă. Inteligenţa filmului constă în surprinderea stereotipului est-european al omului necăjit, care se supune şi, nevrând să intre în dispute, împarte farfuria cu un altul care greşise masa şi se aşezase în faţa unei farfurii pe care n-o plătise.
Filmul de rezistenţă al serii a fost Povestea grupului Muzsikás (Muzsikás történet), un documentar realizat în 2009 de către regizorul Tóth Péter Pál şi care analizează istoria de 35 de ani a celui mai renumit şi important grup de muzică populară – folk maghiară. Acest grup, cu număr variabil de membri dintre care trei au supravieţuit de la înfiinţare, a îmbogăţit patrimoniul cultural al Ungariei datorită folclorului cules şi prelucrat, iar prin colaborările internaţionale au făcut tradiţia şi cultura maghiară mult mai accesibile, populare şi respectate.
Muzsikás este responsabil de culegerea şi prelucrarea folclorului maghiar, inclusiv din zone ca ţinutul secuiesc românesc, la care în subtitrarea în limba engleză se face referire la „Transylvania“, fără niciun alt indiciu. Grupul a primit numeroase distincţii internaţionale, a cântat în toate marile săli de concerte din lume. Popularitatea lor a devenit fenomen în masă în clipa în care au lansat moda dansurilor populare prin înfiinţarea unei săli unde, indiferent de vârstă, cei care veneau erau iniţiaţi în dansuri tradiţionale. Efortul lor a dus la conservarea folclorului maghiar, în clipa de faţă 10% din populaţia Ungariei cunoscând dansurile tradiţionale maghiare, ca şi cum ar fi membri de grup folcloric profesionist. Una dintre membrele grupului, Martha Sebestien, a devenit star internaţional, promovată şi pe coloana sonoră a filmului Pacientul englez. De asemenea, violonistul Alexandru Bălănescu a susţinut o serie de concerte cu grupul, în încercarea sa de a-l înţelege pe compozitorul maghiar Béla Bartók, a cărui inspiraţie venea din zona muzicală folclorică ungurească.
Am ieşit din sală repetându-mi într-una: „Unde vine Transilvania?“. Potrivit subtitrării, Transilvania părea o entitate nedefinită, un no man´s land, o Palestină sud-est-europeană, adică un nume cunoscut de toată lumea, dar despre ale cărei coordonate istorice şi geografice nimeni nu ştia cu exactitate. Am vrut să-i adresez întrebarea domnului Balázs Bokor şi, în aşteptarea momentului prielnic, am gustat un pahar cu un vin roşu unguresc din zona viticolă ungară Pannonhalma.
Sub imperiul gustului, am amânat confruntarea pe mai târziu, lăudând vinul al cărui buchet semăna cu vinurile californiene, o descoperire surprinzătoare care a adus cu sine mai multă toleranţă decât mă decisesem să am în clipa în care documentarul se terminase.
Înainte să părăsesc holul Facultăţii de Artă Cinematografică din cadrul USC, am îndrăznit să-mi iau la revedere de la amfitrionul serii. Domnul consul mi-a strâns mână, ca la sosire. Am mulţumit pentru seara minunată şi, cu cel mai american accent posibil, am întrebat unde vine Transilvania. Domnul a fost amabil şi mi-a explicat că era parte a Ungariei istorice, parte de nord a României azi, pierdută definitiv după al doilea război mondial. Îl opresc şi întreb din nou: „Al doilea război mondial?“. Mi se răspunde afirmativ.
Nu i-am spus că, aşa cum ziua dumnealui naţională e 15 Martie, ziua mea naţională e 1 Decembrie, când toţi românii sărbătoresc Unirea Transilvaniei. Şi nu i-am spus că asta s-a întâmplat în 1918, cu mult înainte celui de-al doilea război mondial. Poate că Dictatul de la Viena şi anul 1940 să fi lăsat acea memorie de proximitate care să fi provocat confuzia distinsului amfitrion. Sau poate, pur şi simplu, vinul de Pannonhalma.
Sunt lucruri grave, pe care le ignorăm din politeţe. Unii au însă această disponibilitate de a valorifica cultural orice prezentare, spunându-şi povestea pe canale oficiale sau neoficiale, iar alţii afişează exclusiv toleranţă şi înţelegere. Vinovată de toleranţă am fost şi eu, pentru că, deşi aş fi putut, am renunţat să-mi corectez verbal interlocutorul.
Ioana Moldovan este Bursier Fulbright Junior 2010/2011 la School of Theater din cadrul University of Southern California, Los Angeles.
