De același autor
La noi este chic să te proclami de dreapta. Dacă nu există o stângă „caviar“, ca în Franţa şi aiurea, există o dreaptă adorată de intelectuali şi recomandată spre consumare cu bulz ardelenesc, mămăliga simplă fiind rezervată mitocanilor. Mai general, o corectitudine politică de sens opus celei din Occident este de rigoare pe plaiurile româneşti.
În România, dreapta este la putere de şase ani. Trecătoarea alianţă PDL+PSD (Guvernul Boc 1) este un episod fără altă semnificaţie decât a reuşitei PSD de-a sabota orice reformă. Dar, în mare, dreapta are puterea de şase ani în România. Nu se poate spune că acea parte din electorat care a votat şi revotat la dreapta este lipsită de răbdare. Să reluăm: dreapta este la putere de şase ani, iar acţiunea ei de până acum nu pare să fi fost decât continuarea politicii de spoliere a ţării pe scară mare iniţiată de regimul „de stânga“ Iliescu / Năstase din anii 2000-2004 (nu mai vorbesc de Guvernul Văcăroiu, acesta e preistorie, deja).
Si mai interesant este că o parte dintre gânditorii dreptei se proclamă „conservatori“. Eu cred că singurii conservatori consecvenţi din ţara noastră sunt cei ai partidului domnului Dan Voiculescu, nimic altceva decât „avangarda“ PSD. Ei chiar vor să păzească ceea ce există, adică privilegiile nomenclaturii care s-a găsit în rândurile din faţă în 1989 şi a pus mâna pe resturile averilor PCR şi pe capitalurile Securităţii. Altminteri, ce ar voi să păstreze conservatorii noştri? Ce reforme sunt ei gata să accepte, dar numai cu condiţia să fie servite cu linguriţa, într-un ritm extrem de scăzut? E interesant că domnul Băsescu, cel care a deraiat PD din Internaţionala socialistă împingându-l pe linia populară, şi-a făcut un program de „Reformă a statului“.
Rezultatul unei evaluări la şase ani: fiscul nu reuşeşte să colecteze dările, contrabanda e în floare, reţeaua feroviară se degradează pe zi ce trece, spitalele sunt muribunde, abandonul şcolar e la ordinea zilei. Naţionalism? Dacă dispreţul pentru patrimoniul genetic, adică nonşalanţa cu care sunt tratate resursele naturale de inteligenţă ale acestui popor reprezină o expresie a iubirii de patrie, atunci eu mă predau.
„Calea creştin-democrată“ este o fantezie tot atât de ciufulită ca „modelul suedez“ al domnului Ion Iliescu, de la începutul anilor 90. Pentru că realităţile de la noi nu sunt nici cele din Germania, nici cele scandinave. Noi trăim într-un regim al „bunului plac şi veresiei“1, care nu e de ieri – de azi, e o tradiţie autentică seculară, adusă la zi cu excelenţă. Oare voinţa de a le păstra pe acestea (bunul plac şi veresia) să facă parte dintr-o tradiţie conservatoare sau, cumva, „creştină“?
Anticomunismul programat, proclamat şi selectiv, vârtos retoric în cea mai mare măsură, care caracterizează dreapta actuală, s-a dovedit un instrument prea puţin eficace în îndreptarea lucrurilor. Condamnarea aspră a trecutului nu are sens decât în perspectiva unui prezent care îşi face probele de virtute. Nu a fost cazul, la noi. Condamnarea comunismului, tardiva şi ineficienta Lege a lustraţiei, după douăzeci de ani, sunt tot atâtea rodomontade, în absenţa unor măsuri eficace care să demonstreze demnitatea prezentului. Restul e treaba istoricilor.
În Europa, secolele trecute au evoluat în dialogul patetic, deseori sângeros, între dreapta şi stânga. Acest dialog nu poate fi evacuat fără pierderi. Absenţa lui sărăceşte la maximum dezbaterea. Dar, la noi, el nu poate avea loc pentru că dreapta nu e dreapta, iar stânga nu e la stânga. Dreapta şi stânga, ale noastre, sunt nişte facţiuni vag deosebite prin retorică. Pentru a produce efecte, dialogul trebuie să se exercite asupra unor teme particulare, nu să se piardă în profesiuni de credinţă generalizatoare. De asemenea, fobia faţă de stânga internaţională, fobie ce produce vomitări de flăcări ori de câte ori are prilejul să se exprime, este, în cel mai bun caz, o nevroză. Identificarea automată a social-democraţiei cu comunismul este un fals istoric. Dorim cu intensitate o polemică dreapta-stânga.
Dar, în deteriorarea profundă a statului, această dezbatere apare mai mult ca un lux şi un exerciţiu retoric, un magnific exemplu de formă fără fond.
Avem nevoie de un stat puternic, în cadrul unei democraţii funcţionale! Confuzia dintre liberalism şi anarhie, pernicioasă intelectual, este şi fatală pe planul practic. Tot aşa cum confuzia între conservatism şi visele reacţionare restauraţioniste nu sunt decât pierdere de timp şi mană pentru profitori.
Cleptocraţia biruitoare şi agonia statului, iată problemele noastre. Dacă persistă voinţa de-a anihila pe cea dintâi şi a-l reanima pe al doilea, ar trebui să ne grăbim. Dacă statul impotent, căzut pradă mâncătorilor de cadavre, nu este reanimat şi însănătoşit, suntem pierduţi. Altfel, dăm o şansă prea mare mişcărilor extremiste, fie ele de stânga sau de dreapta, ale căror succese nu vor fi soluţia, ci sancţiunea capitală aplicată unei ţări angajate pe o cale catastrofală. //
