Gay Parade 2005D’ale carnavalului

Acum cateva luni s-a petrecut în Romania o grava eroare medicala. Un medic a sectionat organul viril al unui pacient în timpul unei interventii chirurgicale banale. Nu doresc sa mai adaug o fila nenumaratelor conjecturi si comentarii ce s-au facut cu acest prilej. Observ numai ca acest grav accident a starnit un ecou extraordinar în presa si în opinie. Luni de zile a avut prioritate în media si în taifasul generalizat. A fost mai discutat decat alte evenimente politice concomitente. Interesului care nu s-a epuizat decat cu greu nu-i pot gasi decat o singura explicatie: teama extraordinara de emasculare pe care o resimte la noi barbatul. Angoasa exista pretutindeni, psihanaliza arata ca genul masculin traieste cu teama asta, dar am impresia ca la noi se manifesta într-un mod deosebit de patetic. Intre homofobie si teama de pierdere a virilitatii e o legatura.
S-ar putea ca homofobia sa aiba de-a face si cu faptul ca suntem o tara ortodoxa, dar nu cred ca e o explicatie suficienta. In Grecia, opinia publica si autoritatile sunt mai tolerante. S-ar putea sa aiba si o legatura cu trecutul comunist, deoarece observ ca la Moscova parada gay a fost refuzata, desi Rusia a decriminalizat homosexualitatea mai devreme ca Romania, în 1993. (In treacat fie spus, nu toate tarile socialiste condamnau explicit homosexualitatea; Codul Penal din Romania comunista copia - o, cum recunosc servilismul comunistilor romani! - pe cel sovietic, în timp ce Ungaria, Cehoslovacia, Polonia... ramasesera la toleranta traditionala a legislatiei napoleoniene.)
Sa fie acceptarea publica a sexualitatilor alternative un semn al libertatii de constiinta? - nu ma îndoiesc. Oroarea pentru relatiile între indivizi de acelasi sex este o forma de refulare a unei tendinte prezente tocmai în cultura care propune viata monahala drept ideal suprem: în comunitatile de barbati care sunt manastirile, homosexualitatea nu e chiar neobisnuita. Pe de alta parte, istoria noastra cunoaste si teama de “turc”, individ înzestrat cu un falus enorm care-l sodomizeaza pe învins. E o teama fantasmatica nu lipsita de un anumit temei istoric: în vechime, învingatorii îi sodomizau pe prizonieri. In penitenciare, masculii influenti, puternici si adulti se comporta activ în raportul sexual, în timp ce cei mai slabi, tineri si cu mai putina autoritate sunt pasivi. Cred ca panica de emasculare, panica de-a fi redus, simbolic, la rolul de “femeie”, de învins deci, ca prizonierii antici sau ai unor triburi primitive, joaca un rol în teama de homosexuali.
Nu stiu care au fost prejudecatile, rationamentele si presiunile care l-au împins pe primarul unei Capitale aspirand la statutul de oras european cand a refuzat initial defilarea gay. Stim în schimb ca presedintele Romaniei a manifestat si în alte randuri o atitudine toleranta. Dar e semnificativ ca d-l Basescu a trebuit sa apese cu toata greutatea functiei supreme, sustinand o alta autoritate a statului, pe d-na Macovei, ministrul Justitiei, pentru a schimba decizia d-lui Videanu, care a sfarsit, scotocind prin cazarme, prin a gasi jandarmii de care ducea lipsa. Defilarea a avut loc. Si a pricinuit o reactie minora din partea unui grup, Noua Dreapta, care pare sa fie, dupa situl ei electronic, de sorginte legionara. Poate ca mai era reprezentata si o alta sensibilitate, exclusiv ortodoxa.
Din coloana gay se striga celor care îi faceau de rusine: “va iubim”. Vorbe aparent pacifice, care erau resimtite cu spaima de opozantii cu icoane, dominati de arhaica groaza de-a fi penetrati de noii turci. Privitorilor de pe margine (v. Remus Radu în Cotidianul de luni) nu le-a fost greu sa deceleze aspecte ridicole - un carnaval e un carnaval. Este o asemenea manifestatie necesara? - primul raspuns ar fi ca asta nu-i priveste decat pe cei în cauza. Nu trebuie sa fie necesara pentru a fi autorizata. Dar adversarii lor, care pana mai ieri voiau sa-i întemniteze (de ce nu sa-i si traga pe roata?) pe homosexuali, spun acum - e vizibil ca duc o lupta de ariergarda - ca gay-ii ar fi liberi sa dispuna de trupul lor, dar ascunzandu-se. Tocmai aici e problema. Vrem sa cladim o societate a ipocriziei, ca în comunitatile unde una se spune si alta se face, sau sa fim transparenti în actele noastre? Festivalul diversitatii este si o piatra de încercare pentru cinste, pentru o constiinta limpede, împotriva ipocriziei si duplicitatii. De aceea ea este nu numai legitima, ci si imperativa.
Multe reforme s-au facut în ultima vreme în Romania numai sub imperiul fricii, pentru a potoli dulaul Occident, cand maraie aratandu-si coltii. Ar fi momentul sa interiorizam respectul: pentru libertatea de constiinta, pentru proprietate, pentru justitie, fara sa mai actionam sub imperiul presiunii imediate. Nu ar fi un lucru bun pentru Romania sa devina o republica integrista de confesiune ortodoxa semanand ca doua picaturi de apa cu o tara islamica. E o perspectiva care nu face placere (aproape) nimanui, dar nici nu putem, din pacate, s-o ignoram cu totul.