De același autor
Spitalul de psihiatrie din Poiana Mare, judetul Dolj, are o trista reputatie. Nu mai devreme decat in iarna 2003-2004 au murit acolo, de frig si de foame, 17 bolnavi psihic. Dar povestea acestui autentic azil e mai veche. Acolo, in perioada ceausista, ca si azi, erau inchisi “bolnavii psihic periculosi”. Dintre ei, o parte nu erau asasini sau violatori, ci pur si simplu opozanti anticomunisti, rapid catalogati de autoritatile medicale si judecatoresti “psihic periculosi” si internati pentru o durata arbitrara. 
Cand am fost pentru a doua oara acolo, in mai 1990 (prima oara fusesem in 1973), numarul bolnavilor “periculosi” scazuse dramatic, de la circa 120 la 40 de pacienti. “Politicii” nu mai erau “periculosi”. Fusesera eliberati curand dupa 22 decembrie 1989. In schimb, spitalul oferea acelasi spectacol cumplit de mizer, murdar, saracacios, mult sub limita unor conditii de existenta decenta.
Sunt mai bine de cincisprezece ani de atunci. In acest timp Spitalul din Poiana Mare a fost aproape fara intrerupere monitorizat si ajutat de o serie de organizatii internationale occidentale. Tocmai fiindca era simbolul mizeriei si opresiunii comuniste, al putinului caz care se face, inca si azi, de situatia bolnavului psihic cronic. Trebuie sa consideram ca aceste monitorizari nu au fost un succes, de vreme ce acolo s-a produs in iarna 2004- 2005 moartea prin mizerie (frig, denutritie, rele ingrijiri) a celor 17 pacienti.
Scandalul, revelat atunci de Asociatia pacientilor (ANAPASS) si de Centrul de Resurse Juridice, a provocat o cascada de vizite oficiale. Intr-o prima etapa, ministrul PSD Ovidiu Branzan a declarat ca acolo conditiile “hoteliere” erau acceptabile. Pentru ca, intr-o a doua, sa se declare ca, de fapt, conditiile de viata sunt foarte proaste si sa se aloce o suma importanta pentru amenajari capitale (refacerea centralei termice etc.). Aparent, spitalul a devenit unul corect, functional.
Chestiunea celor 17 decese suspecte avea insa si un versant juridic. O ancheta a fost ordonata. Ea s-a pierdut ca un rau care dispare in nisipurile desertului. Un an mai tarziu, in februarie 2005, procurorul general, Ilie Botos a decis sa inchida ancheta, fara ca responsabilitatile in acest caz foarte grav sa fie lamurite. A urmat o reactie a Centrului de Resurse Juridice. Surpriza! In luna septembrie 2005 d-l procuror general decide ca legalitatea deciziei anterioare de-a inchide dosarul va fi revizuita*, lucru pe care Amnesty International l-a salutat.
Ajungem in prezentul imediat. Acum cateva zile, ministrul Sanatatii, d-l Eugen Nicolaescu, aflat la Craiova, anunta ca spitalul e “nerentabil” si decide sa-l inchida. Imediat urmeaza actiuni de protest sindicale energice ale salariatilor spitalului, important furnizor de locuri de munca al populatiei locale. Ministerele Sanatatii si Justitiei (acesta din urma coresponsabil in ce priveste bolnavii periculosi) fac marsarier, decid ca se va trimite o comisie etc.
E greu de spus cum poate fi judecat un spital de psihiatrie rentabil, desi trebuie sa recunoastem ca problema nu e lipsita de interes. Spitalul din Poiana Mare este, fara indoiala, rentabil. Pentru cine? Pentru cei 300 de salariati ai lui, in majoritate locuitori ai comunei respective. Cu alte cuvinte, spitalul din Poiana Mare functioneaza ca o pompa de finante care aspira banii publici trimitandu-i in buzunarele salariatilor.
Situatia nu este, desigur, unica. Multe institutii sociale functioneaza in acest fel. Problema e daca “efectul de pompa” este si justificat. Cu alte cuvinte, daca bolnavii, aflati in sarcina colectivitatii, primesc si asistenta pe care au dreptul s-o spere in schimbul efortului material pe care aceasta colectivitate il consimte. Dovada ar trebui facuta. Deocamdata, un articol de investigatie aparut in Cotidianul din 11 noiembrie curent, datorat lui Remus Radu, nu pare sa sprijine aceasta ipoteza. Dar mai e ceva. Un spital de psihiatrie nu trebuie sa fie numai un depozit de oameni (chiar daca temperatura ar fi crescut in saloane cu cateva grade si ciorba ar fi mai putin subtire), ci si un loc de reinsertie, de recuperare, iar daca lucrul nu e posibil, din pricina gravitatii cazurilor, un loc unde demnitatea umana e respectata. Este acesta cazul? Daca da, atunci, spitalul de la Poiana Mare ar trebui mentinut. Daca nu, trebuie cu adevarat desfiintat. Fiindca rabdare a existat, Poiana Mare a avut de mai multe ori ultima sansa.
Romania are, de cativa ani, o Lege a sanatatii mintale de mare calitate. Nu legile bune lipsesc la noi, ci aplicarea lor. Dar chestiunea are si un alt aspect. Disparitia spitalului din Poiana Mare ar antrena probabil si oprirea anchetei asupra mortilor din iarna 2003-2004. Arhiva, martorii s-ar risipi si, ca atatea alte cercetari penale lasate de izbeliste,
raspunderile nu vor mai fi niciodata stabilite. Este imperativ ca aceasta ocultare a justitiei sa nu se produca. In orice caz, din informatii pe care le detinem, organizatia Amnesty International nu este dispusa sa abandoneze cercetarile.
Numai in conditiile pe care le-am analizat mai sus se va putea lua o hotarare calificata privind viitorul Spitalului din Poiana Mare.
