De același autor
Tine deja de evidenta istorica faptul ca, dupa cel de-al doilea razboi mondial, ansambluri culturale metise - anglofon, francofon, hispanofon, lusofon, arabofon etc. - au început sa se caute, sa se defineasca. Surprinzator însa, urmatorul pas, oarecum natural, acela al stabilirii unor relatii de cooperare între acestea, a fost initiat doar foarte recent. Si, în mare parte, reusita acestuia se datoreaza activismului francofon care considera ca apropierea, cunoasterea si valorizarea reciproca a ariilor lingvistice internationale este unul dintre cele mai sigure mijloace de a combate saracirea lingvistica globala si de a promova diversitatea culturala.
Francofonia a reusit, astfel, sa institutionalizeze o serie de parteneriate cu Commonwealth si Liga Statelor Arabe (1999). Mai apoi cu organizatiile internationale ale altor spatii ale latinitatii, anume Comunitatea tarilor de Limba Portugheza, Organizatia Statelor Ibero-Americane si Uniunea Latina. De asemenea, au fost puse bazele unei noi concertari a ariilor francofona, hispanofona si lusofona prin manifestarea ce i-a reunit pe reprezentantii acestora la Paris, în martie 2001, în jurul temei Trei spatii lingvistice în fata provocarilor mondializarii.
Existenta si conturarea tot mai coerenta a acestor spatii au implicatii si în ceea ce priveste stabilirea unui modus vivendi & operandi referitor la necesitatea plurilingvismului în sanul organizatiilor regionale - care, adesea, includ state din mai multe de arii lingvistice. Este, în mod particular, cazul Europei (UE).
Pe acest fond, sa fie oare rezonabil, din punctul de vedere al principiilor de eficacitate institutionala sau al propriei specificitati istorice, ca Europa sa îsi uite într-atat propriile sale idiomuri încat sa renunte la a le utiliza chiar si în parteneriatele cu acele parti ale lumii care le vorbesc? Si care ar putea fi avantajul Europei în a nu reflecta si promova, atat în exterior cat si în interior, propria sa diversitate, de altfel, marca sa de bogatie? Astfel de întrebari retorice subliniaza în ce masura sunt limitatoare ideile si vointa unora de a se trece la utilizarea exclusiva a limbii engleze în instantele europene.
Evident, diversitatea culturala si lingvistica nu trebuie sa se opreasca la usile uniunilor regionale. Motiv pentru care demersurile Francofoniei - de a întretine relatii stranse cu uniunile regionale si de a reinstala cultura, alaturi de politic si economic -, desi uneori par insolite sau idealiste, “à la Don Quijote”, sunt de apreciat. Cu atat mai mult cu cat, pe aceasta cale, pe de o parte, se previne diluarea (sau chiar pierderea) unor valori culturale al caror unic vehicul îl constituie codurile lingvistice, iar pe de alta se limiteaza unidirectionarea unei asa-numite “rente de situatie” (este evident catre cine), rezultata din detinerea unei limbi cu statut hipercentral pe scena globala.
Francofonia pare sa fi înteles ca actiunea împotriva uniformitatii are semnificativ mai multe sanse de succes prin încheierea unor parteneriate cu ariile lingvistice organizate, cadrul ideal (pentru ca este cel mai structurat) fiind cel al uniunilor geoculturale.
