Aspirații contemporane și prieteni imaginari

Ca remarcabil complement al indisolubilei relații cu telefonul mobil de al cărui ecran par să atârne destine și idealuri, și-a făcut apariția, în dinamica noastră epocă, în­căr­ca­tă de dispozitive sprințare, fenomenul Po­kémon Go. Succesul mondial imediat al jocului nu riscă să surprindă deloc, fiind o nouă (a câta?) ilustrare a setei de virtual și de alteritate ludică. Astfel, scenele par­că regizate de o instanță nevăzută și ubi­cuă reflectă o căutare care a început, ti­mid, la sfârșitul secolului trecut. Ele se de­săvârșesc astăzi, când o blazare indigestă îl îndeamnă pe individ să eludeze rea­li­ta­tea materială cu orice preț (de altfel, gra­ție pieței inteligente, nici nu se pune pro­blema unui preț) și pe orice cale. Dacă, în anii ’90, jocurile de consolă îl țineau pe con­sumator ostatic în fața monitorului, în­tr-o garantată siguranță ambientală, în epoca noastră, Pokémon Go îl trimite pe amatorul de virtual în curse prelungite, agitate și nechibzuite, afectându-i pro­gra­mul, sabotându-i intențiile și întreru­pân­du-i plimbările și drumurile cu mașina.

Odată instalat jocul, consuma­to­rul își creează un avatar – re­pre­­zen­tarea sa in mediul vir­tu­al. Acestui alter ego atât de ac­cesibil i se fur­nizează apoi, au­tomat, o hartă a împre­jurimilor, ur­mând ca hibridul jucător-ava­tar să evo­lue­ze cu ajutorul sistemului de navigație GPS al telefonului. Pe măsură ce avansează fi­zic pe traseul ales, jucătorul, însoțit de ava­ta­rul său, este informat, prin diverse sem­nale, de fiecare dată când se află în pro­xi­mitatea unor personaje vir­tu­a­le – po­ké­moni – pe care trebuie să le prin­dă cât mai rapid. Produs al realității au­g­men­tate – concept ce redă melanjul din­tre lu­mea rea­lă și dimensiunea virtuală –, aces­te per­so­naje par să-și fi apropriat publicul de ju­că­tori până la deper­so­na­lizare, trans­formând fenomenul Pokémon Go într-un adevărat cult. În muzeele, par­curile, com­plexele co­merciale și în mij­locul inter­sec­țiilor debor­dante de trafic, aceste creaturi virtuale ca­re își reclamă in­sistent un loc în lumea fi­zică l-au eliberat pe individul con­tem­poran de varii inhi­bi­ții sociale, pen­tru a-l livra unei satis­fac­ții imediate și a-l expune riscurilor celor mai variate. Anumite ca­zuri de impietate – cum ar fi urmărirea po­ké­mo­nilor până în cimitirul naţional din Ar­lington și în fața mo­nu­men­tului ridicat în memoria vic­ti­melor aten­tatelor de la World Trade Cen­ter – merită menționate. La fel cum nu poa­te fi ig­no­rată descinderea unor ado­les­cenți, animați de același ideal, la centrala nucleară Perry din statul Ohio.

De la ovaționata lansare a jocului în 27 de țări, s-au înregistrat scene de disperare ad-hoc – busculade, ambuteiaje, acci^­den­te și agresiuni involuntare între par­ti­ci­panți. Dar nu acest din urmă efect merită atenție. În fond, multe accidente sunt ine­vitabile, în general, iar banalitatea lor nu are de ce să își reclame vreun spațiu de reflecție. Ceea ce atrage atenția este hi­bri­dul virtual-materie, perfecta convergență – de neconceput în divertismentul de acum doar câteva decenii – dintre himeră și realitate fizică. Pokémon Go este cap­tu­rarea imaginarului reprezentat de arătări cvasi-antropomorfe, animale, amorfe, de unele care inspiră un experiment de labo­rator și, în cel mai fericit caz, de arătări cu un aer tâmp, la limita patologicului. Jucătorul are, astfel, ocazia de a atinge o fantezie, mergând sau alergând după ea, așa cum ar face-o după o ființă umană. Ur­mărind himera pe ecranul unui telefon, ca și cum ar exista în fapt, el trăiește, în pli­nă transă, o pseudo-realitate ce îi oferă vic­torii savurate cu intensități demne de decodarea vreunui mister ontologic. Eva­cuată de orice reflecție, proiecție, spe­cu­la­ție sau inferență, mintea sa întâmpină eu­fo­ric cel mai recent paroxism al alienării.

De ce s-ar lansa omul contem­po­ran în căutarea unor creaturi ima­­gi­nare, debarasându-se de realitate și de rațiune? Per­so­na­jele Po­ké­mon Go nu sunt nici măcar personaje fic­țio­nale relevante, căci până acum inven­ta­torul lui nu și-a propus să incite publicul să îl întâlnească pe Othello, să o localizeze pe Emma Bovary sau, eventual, să îl sur­prindă pe Gregor Sam­sa în plină auto­con­templare. Dorința infinită de a fi expus vir­tualului, făcându-i un loc generos în viața materială, nu este singura posibilă ex­pli­ca­ție. Într-o epocă în care operele clasice sunt supuse mal­tratării postmoderne, atunci când nu sunt cu desăvârșire ig­no­rate, misterul divin es­te relegat în dispreț, scenariile SF cele mai elaborate nu reușesc să combată blazarea, iar divertismentul fri­zează decerebrarea, publicul Pokémon Go apare ca o lume omogenizată, avidă de er­za­­țuri derizorii.

Într-un eseu din 2015, Umberto Eco intuia în spatele fascinației pentru tehnologie cău­­­tarea neîncetată a magiei. Scriind despre soliditatea „relației dintre entuziasmul nostru față de avantajele tehnologice și înclinația pentru gândirea magică“, el surprindea avatarul contemporan al credinței străvechi în miracole. Eco, însă, se mulțumea să o plaseze pe femeia cap­tivată până la alienare de telefonul mobil – femeie de care se ciocnise pe stradă – „în universul unui basm“, ironizând-o cu indulgență. O trata astfel în siajul înțe­legerii nevoii de magie și de un concept pe care îl numea „dorința de imediatețe transferată în tehnologie“.

Astăzi, când desantul unui joc vir­tual în lumea materială pare să nu poată fi oprit, această do­rință a produs deja o endemică an­chi­lozare a minții, iar in­fan­ti­lizarea colectivă, atât de străină de por­ni­rile sănătoase ale copilăriei ce explorează universul, a dat naștere unor inutili și gro­tești prieteni ima­ginari.