Eroii de lângă noi

După ce va trece valul de emoție generat de condamnarea lui Voiculescu, va trebui să răspundem la întrebarea: ce-i de făcut mai departe?

În 2005, când lupta împotriva corupției a început cu adevărat în România, puțini au fost cei care au cre­zut în victorie. Vasta majoritate a românilor au pre­ferat să rămână în cercul călduț al celor fără ilu­zii care nu riscă dezamăgiri, al celor care știau că nu se poate pentru că nimeni nicăieri nu reușise, al celor care ne spuneau să nu ne irosim viața pen­tru că e în zadar. O mână de oameni a îndrăznit, iar victoria e a acelora care cutează. România a ex­perimentat cea mai amplă și mai de succes cam­panie anticorupție la nivel european. DNA-ul con­dus de Daniel Morar a construit cu inteligență, cu­raj și răbdare dosare complexe despre tenebrele Ro­mâniei postdecembriste: dosare economice gre­le, construite pe analize financiare, dosare privind mari tunuri imobiliare, precum și dosare de co­rup­ție clasică instrumentate împotriva mai-marilor zilei – miniștri, parlamentari, primari, magistrați. Nu s-au grăbit, deși presiunea publică și cea in­ter­națională pentru obținerea rapidă de rezultate con­crete era uriașă.

Dosarele au fost apoi trimise în judecată, unde a în­ceput lupta de uzură între apărare și acuzare. Au fost folosite toate portițele legale pentru a amâna la nesfârșit soluțiile definitive, iar, în paralel, apa­ratul de propagandă media controlat sau cumpărat de inculpați construia mitul invincibilității aces­to­ra și pe cel al inutilității speranței. Frustrarea so­cială creștea cu fiecare nou termen, oamenii obiș­nuiți își vedeau confirmată convingerea că nimeni, niciodată, nu va plăti în România pentru hoție. Ju­decătorii au avut înțelepciunea să nu abdice de la regulile statului de drept și au înțeles că în­să­nă­to­șirea unei societăți vine doar din aplicarea egală a acelorași reguli tuturor, indiferent dacă inculpații generau simpatie sau antipatie oamenilor obișnuiți. Au înțeles că regulile sunt aici ca să ne apere pe noi toți de abuzurile potențiale ale statului și că ni­cio circumstanță nu poate legitima suspendarea lor. Că toți inculpații au dreptul să uzeze de toate căile de apărare prevăzute de legile în vigoare și că o justiție sumară e inadmisibilă. Că procedurile ju­di­ciare durează, dar, până la urmă, justiția face drep­tate, așa cum spune adesea președinta ÎCCJ, Li­via Stanciu.

Condamnarea lui Dan Voiculescu la 10 ani de în­chi­soare și confiscarea bunurilor acestuia este al doi­lea mare cutremur din lumea românească. Cel care dicta până mai ieri prin viu grai sau prin inter­me­diul trustului de presă pe care îl controlează di­rec­țiile politice în România se vede azi în postura unui hoț obișnuit, condamnat la închisoare pentru un tun imobiliar care a generat un prejudiciu de 60 de milioane de euro. Procurorul Emilian Eva, ca­re a instrumentat acest dosar, a îndrăznit să crea­dă. Procurorul Doru Țuluș, cel care a con­fir­mat actele din dosar, asemenea. În sală, acuzarea a fost reprezentată de procuroarea Elena Matie­șes­cu. Alături de șeful DNA, Daniel Morar, și-au pri­mit porția de celebritate negativă seri la rând la An­tena 3. A venit apoi rândul judecătorilor la care a ajuns acest dosar - și au fost mulți, pentru că Dan Voiculescu a reușit să își mute dosarul de la o instanță la alta, prin demisii repetate din par­la­ment. În primă instanță, Dan Voi­cu­lescu a fost condamnat de jude­că­toa­rea Grațiela Constantin, iar în apel de către judecătorii Camelia Bogdan și Alexandru Mihalcea.

Tertipul fugii din parlament nu a fost folosit doar de Dan Voiculescu, ci și de alți foști parlamentari, care au spe­rat că, dacă dosarele lor nu vor mai fi judecate de ÎCCJ, atunci vor scăpa de condamnări, pentru că judecătorii de la instanțele inferioare nu vor în­drăzni să-i condamne, vor ceda în­cer­cărilor de influențare sau pur și sim­plu nu vor rezista presiunii me­dia­tice. A fost un nou test pentru jus­ti­ția română, un test trecut de ma­jo­ritatea judecătorilor, un test picat de unii dintre ei. Printre cei care au pi­cat acest test se numără și ju­de­că­to­rul Mustață, care ar fi trebuit să ju­dece dosarul ICA și pe care DNA l-a pus sub acuzare pentru fapte de co­rup­ție legate de dosarele pe care le avea de soluționat. Dan Voiculescu a organizat o conferință de presă ime­diat după arestarea judecătorului Mus­tață pentru a-l apăra de acu­za­țiile DNA, deși susținea că nu îl cu­noaște. Bizar comportament pentru un personaj atât de calculat cum este Dan Voiculescu – această bizarerie are probabil o explicație simplă: fri­ca. Frica de o potențială condamnare pronunțată de un viitor complet de ju­decată din care judecătorul Mustață nu mai face parte. Și iată că frica a fost justificată: noul complet a purces rapid la judecată, judecătorii au do­vedit adesea că știu dosarul mai bine decât avocații, iar apărarea nu a reu­șit să convingă. Pe lângă pedepsele pri­vative de libertate, instanța a dis­pus și confiscarea unor sume uriașe de la inculpați, a pus sechestre pe bu­nuri imobile, pentru a asigura recu­pe­rarea pagubei de 60 de milioane de eu­ro.

Povestea însă nu se termină aici. Du­pă decizia de confiscare dispusă de instanță, ANAF trebuie să treacă la exe­cutare - adică să aducă banii efec­tiv la bugetul de stat. Știm de la procurorul șef DNA, Codruța Kövesi, că asta e veriga slabă și că, cel puțin în ceea ce privește dosarele DNA, ANAF nu aduce la buget mai mult de 5% din sumele vizate de hotărârile judecătorești. Asta înseamnă, de fapt, subminarea muncii unui întreg sis­tem de justiție penală de către Executiv.

După ce va trece valul de emoție ge­nerat de condamnarea lui Voiculescu, va trebui să răspundem la întrebarea: ce-i de făcut mai departe? Ne pasă su­ficient de anticorupție? Înțelegem că asta-i și lupta noastră, nu doar a pro­curorilor și judecătorilor corecți din sistem? Ne construim o țară ca afară, bazată pe muncă, cinste și speranță, sau îi lăsăm pe alții să clădească o Românie gri? //