De același autor
Din păcate, guvernul a transmis către parlament un proiect şchiop, din care lipseşte tocmai elementul esenţial privind controlul averilor.
La 14 aprilie 2010, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale două capitole din Legea 144/2007 privind Agenţia Naţională de Integritate (ANI): dispoziţiile generale şi întreaga procedură de control. Curtea susţine că ANI are atribuţii jurisdicţionale, comportându-se ca o justiţie paralelă. Decizia este paradoxală pentru că, în chiar cuprinsul ei, Curtea explică faptul că deciziile ANI pot fi contestate în justiţie. Dacă vom continua pe aceeaşi linie de argumentare, vom ajunge în mod necesar la concluzia că orice instituţie publică de control este o justiţie paralelă şi trebuie desfiinţată. Din acel moment, România va deveni în sfârşit o ţară veselă, cu politicieni şi oameni de afaceri total lipsiţi de griji.
În plus, Curtea a decis că publicarea declaraţiilor de avere şi de interese încalcă protecţia vieţii private a persoanelor aflate în funcţii publice. Curtea nu explică cum se încalcă viaţa privată prin publicarea declaraţiilor şi nici dacă această încălcare este justificată sau nu – criterii aplicate de CEDO.
Tot Curtea a stabilit că refacerea Legii ANI nu este posibilă decât prin intermediul unei noi legi emise de parlament. Interesantă şi nouă idee! Probabil, Curtea a încercat să evite o reacţie rapidă a guvernului – aşa cum s-a întâmplat în cazul CNSAS – şi a ţinut neapărat ca ANI să ajungă de la început în parlament. În treacăt fie spus, această nouă găselniţă este complet în afara Constituţiei, care permite modificarea legilor prin ordonanţe şi viceversa pentru că cele două tipuri de acte normative au valoare juridică egală (fac excepţie legile prin care se modifică prevederi ale Constituţiei). Dar puţin contează Constituţia, atunci când trebuie să scăpăm de o instituţie incomodă.
Guvernul a redactat un nou proiect de lege, iar preşedintele a chemat la consultări partidele pentru a le solicita respectarea unei proceduri de urgenţă pentru adoptarea noului act normativ. Din păcate, guvernul a transmis către parlament un proiect şchiop, din care lipsea exact elementul esenţial privind controlul averilor: proiectul permitea ANI să sesizeze Parchetul şi Fiscul, dar nu şi instanţa de judecată în vederea confiscării eventualelor bunuri obţinute nejustificat.
Să luăm un exemplu pentru a înţelege mai lesne situaţia în discuţie: să presupunem că un demnitar câştigă împreună cu soţul sau soţia 40.000 de euro pe an şi că achiziţionează un imobil cu un preţ de 3 milioane de euro. Să presupunem că atât demnitarul, cât şi soţul sau soţia îşi plătesc taxele şi impozitele către stat şi că averea pe care demnitarul o deţinea la intrarea în funcţia publică era de 500.000 de euro. Fiscul nu are atribuţii în acest caz, pentru că cei în discuţie îşi plătesc taxele. Nici Parchetul nu poate interveni pentru că, în România, dobândirea de bunuri în mod nejustificat prin raportare la veniturile obţinute nu este o infracţiune.
Ceea ce era important, şi ceea ce nu se regăseşte în proiectul guvernului, era ca ANI să poată să verifice dacă există discrepanţe mai mari de 10.000 de euro între modificările intervenite în patrimoniul unei persoane publice pe durata mandatului, comparativ cu veniturile obţinute în aceeaşi perioadă. În cazul în care identifica astfel de diferenţe, ANI trebuia să poată sesiza instanţa de judecată.
Dacă privim în trecutul apropiat, observăm că a fost de neînţeles pentru oficialii europeni (înainte de apariţia Agenţiei Naţionale de Integritate, în 2007) de ce nicio instituţie a statului român nu putea interveni pentru a verifica persoanele aflate în funcţii publice care conduceau maşini sau deţineau imobile pe care nu şi le-ar fi putut cumpăra cu salariul de la stat câştigat în zece vieţi. Era cu atât mai greu de înţeles cu cât în 2003 România a semnat fără rezerve Convenţia ONU împotriva corupţiei, care prevede obligaţia statelor de a evalua posibilitatea de a incrimina fapta persoanelor aflate în funcţii publice de a dobândi avere în mod nejustificat. În prezent, această infracţiune nu a putut fi introdusă în dreptul penal românesc din cauza prezumţiei de dobândire licită a averii prevăzută de articolul 44 din Constituţie.
Prin Legea 115 din 1996 au fost înfiinţate pe lângă Curţile de Apel şi pe lângă Curtea Supremă de Justiţie comisii de control al averilor formate din doi judecători şi un procuror. Aceste comisii nu dispuneau de personal tehnic de specialitate economică în măsură să realizeze actele de verificare pe baza cărora comisiile să poată lua o decizie. În plus, magistraţii din comisii nu erau degrevaţi de celelalte sarcini obişnuite care decurgeau din funcţia de judecător sau din cea de procuror. Dacă adăugăm la acestea şi procedura extrem de greoaie de sesizare a comisiilor, este lesne de înţeles de ce acest mecanism a eşuat în atingerea scopului pentru care a fost creat.
Acesta este motivul pentru care, la încheierea negocierilor pe capitolul Justiţie şi Afaceri Interne, în 2004, Comisia a cerut României, sub sancţiunea aplicării clauzei de salvgardare, înfiinţarea unui mecanism eficient de control al averilor, al conflictelor de interese şi al stărilor de incompatibilitate. Un prim pas a fost adoptarea în 2005 a noilor formulare pentru declaraţiile de avere şi de interese – ambele declaraţii fiind publice.
Cu toate presiunile externe, abia în 2007, după intrarea în Uniunea Europeană, a apărut ANI, o instituţie administrativă de control, având în sfera de competenţă controlul averilor, al conflictelor de interese şi al stărilor de incompatibilitate. Procesul de adoptare a Legii 144/2007 a fost extrem de tensionat la nivel politic, iar negocierile în guvern şi în parlament foarte furtunoase. Soluţia agreată la acel moment a fost ca ANI să facă verificări care să poată fi contestate în instanţă de către persoana nemulţumită. Instanţa putea decide confiscarea averii nejustificate.
Dar să revenim la proiectul adoptat de Guvernul Boc şi trimis în parlament. Proiectul a trecut saptămâna trecută de Camera Deputaţilor cu chiu, cu vai, după mai multe încercări de a obţine numărul necesar de voturi. Pe fond, deputatul Lup (PSD) a propus un amendament care să permită ANI să transmită rapoartele de analiză către reînviate comisii de pe lângă Curţile de Apel (despre care am vorbit mai sus), dacă observă că există discrepanţe mai mari de 10.000 de euro între modificările intervenite în patrimoniu, pe parcursul mandatului, şi veniturile obţinute în aceeaşi perioadă. Acestea vor sesiza instanţele de judecată care, în temeiul Legii 115/1996, vor putea aplica măsura confiscării: „articolul 18 (1) Dacă se constată că dobândirea unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părţi dintr-un bun nu este justificată, curtea de apel va hotărî fie confiscarea bunurilor sau a cotei-părţi nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită de instanţă pe bază de expertiză. În cazul obligării la plata contravalorii bunului, instanţa va stabili şi termenul de plată.“ Din păcate, tot în Camera Deputaţilor, acest demers a fost sabotat prin înlocuirea cuvântului „nejustificate“ cu „ilicite“ în articolul de mai sus. Desigur, această modificare lipseşte de orice eficienţă mecanismul de verificare pentru că îi reduce sfera de aplicabilitate la bunurile folosite la sau rezultate din comiterea de infracţiuni sau contravenţii. De altfel, Curtea Constituţională a confirmat constituţionalitatea articolului 18 din Legea 115/1996 în redactarea actuală prin Decizia 414/2007: „Din coroborarea alin. (8) şi alin. (9) ale art. 44 din Legea fundamentală reiese că pot exista şi alte cazuri de confiscare, în afară de cel al bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni sau contravenţii“.
Alte modificări care îngrijorează vizează eliminarea informaţiilor privind cardurile de credit, a valorii de impozitare şi a anului de dobândire a bunurilor din declaraţiile de avere. De asemenea, se limitează perioada în care ANI poate face verificări la maximum un an după finalul mandatului, ceea ce echivalează cu o eliminare a răspunderii după expirarea acestui termen.
Săptămâna aceasta legea se va discuta în Senat. Experienţa anterioară nu ne oferă multe motive de optimism că prevederile discutabile vor fi eliminate. Speranţa moare, totuşi, ultima...
* * *
Articolul 20 – Convenţia ONU împotriva corupţiei
„Sub rezerva Constituţiei sale şi a principiilor fundamentale (...), fiecare stat parte are în vedere să adopte măsurile legislative şi alte măsuri (...) pentru a atribui caracterul de infracţiune, în cazul în care actele au fost săvârşite cu intenţie, îmbogăţirii ilicite, adică o mărire substanţială a patrimoniului unui agent public pe care acesta n-o poate justifica rezonabil în raport cu veniturile sale legitime.“
Articolul 44 din Constituţia României
„(8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.
(9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.“
* * *
* Laura Ştefan este coordonator Anticorupţie la SAR.
