Douăzeci de ani după „revoluţia de catifea“

Dintre conferinţele organizate în 2009 la Şcoala de Vară de la Sighet, publicăm fragmente din cea susţinută de Libuše Valentová, şefa Catedrei de românistică de la Universitatea Carolină din Praga şi preşedintă a Asociaţiei Cehia-România.

De când am absolvit studii umanistice şi mă ocup de literatură (cu specializarea: istoria literaturii române), aud în repetate rânduri una şi aceeaşi aserţiune, care sună cam aşa: „Bine, e interesant, dar în urma a ceea ce faci tu, pâinea n-o să fie mai ieftină“. Ca şi cum toată viaţa, a mea, a semenilor mei, a societăţii întregi s-ar rezuma doar la aşa-zisele baze materiale.
În realitate, cum bine ştim, trăim sub zodia unor idei, concepte şi idealuri care ne influenţează mult mai mult decât preţurile unor mărfuri de pe piaţă. Acest lucru s-a manifestat foarte palpabil într-o perioadă scurtă, dar extrem de importantă din istoria recentă a Cehoslovaciei – Primăvara de la Praga din 1968, pregătită de fapt de intelectuali, scriitori, publicişti, profesori universitari, ale căror idei au fost acceptate de marea majoritate a populaţiei cehoslovace.

În timp ce tehnicienii mai avizaţi încercau să cumpere măcar ceva din high technology pentru întreprinderile socialiste, pentru ca înapoierea lor faţă de Occident să nu bată la ochi atât de evident, intelectualii (dintre care mulţi fuseseră daţi afară de la slujbă, câştigându-şi pâinea de toate zilele ca fochişti sau spălători de geamuri) şi scriitorii (mulţi dintre ei aflaţi pe lista neagră, neputând publica decât prin samizdat) se gândeau, în schimb, la starea societăţii în general, la drepturile şi demnitatea omului, la nevoia de a ieşi de sub regimul totalitar, la libertate şi la democraţie. Prima manifestare publică a cercului de intelectuali care se formase în jurul unor personalităţi, precum filozoful Jan Patočka sau dramaturgul şi eseistul Václav Havel, a apărut la 1 ianuarie 1977, sub denumirea de Carta 77. Cred că publicul român trebuie să fie informat asupra faptului că unele documente ale Cartei 77 dovedesc interesul acestei mişcări faţă de România: este vorba de acte de solidaritate cu populaţia ţării, care trăia în condiţii inumane, şi de proteste împotriva lichidării satelor (vezi publicaţiile Cartei 77 expuse la Memorialul de la Sighet, în sala nr. 82).

Curând, manifestul acestui cerc a fost semnat de sute de scriitori, actori, artişti plastici, publicişti etc. Sub influenţa acestor opozanţi ai regimului, numărul manifestaţiilor creştea văzând cu ochii, mai ales în a doua jumătate a anilor ´80, în legătură cu schimbările survenite pe plan internaţional (mă refer mai ales la perestroika lui Mihail Gorbaciov şi la negocierile dintre el şi preşedintele american Ronald Reagan). În acest context, nu e de mirare că revolta din noiembrie ´89 a venit, în primul rând, din partea studenţilor de la facultăţile umanistice, Facultatea de Litere a Universităţii Caroline din Praga fiind unul dintre centrele unde se organiza nu numai greva studenţilor, începând de vineri, 17 noiembrie, dar se formulau şi cerinţele şi programul de acţiune al opozanţilor regimului comunist.

Faza revoluţionară a istoriei noastre recente s-a prelungit până prin iunie 1990, momentul primelor alegeri libere de după căderea comunismului, de fapt, mai degrabă, un fel de referendum decât alegeri în sensul obişnuit.

Apoi a urmat o a doua fază, care prevedea munca de zi cu zi la transformarea ţării într-un stat de drept cu o economie de piaţă. A fost o perioadă când ne trezeam treptat din multe iluzii, cum ar fi: „Hai să revenim în Europa“ (în sensul: în cea de Vest), sau „Coroana cehoslovacă va dobândi repede valoarea mărcii germane“, sau „Învăţământul va fi, de acum încolo, pe primul loc, fiindcă numai cu oamenii bine pregăţiţi putem concura cu restul lumii“. Multe dintre iluziile de genul acesta fac parte din speranţele neîmplinite; de exemplu, în ultimii ani, învăţământul de stat se află, din punctul de vedere al salariilor, nu pe locul întâi (rezervat sectorului bancar), ci chiar pe ultimul loc ş.a.m.d.

Primul preşedinte al Cehoslovaciei postcomuniste, Václav Havel, rezumă astfel, în cartea sa de eseuri politice din 1991 Reflecţii estivale, principalele sarcini ale guvernului şi ale guvernanţilor de atunci: să se creeze un cadru legislativ pentru un nou sistem politic şi economic; să se adopte o serie de decizii macroeconomice, cu privire la privatizare, stabilirea impozitelor, condiţiile pentru împrumuturi, cursurile financiare etc.; să se realizeze o politică de fiecare zi privind, de exemplu, selecţia firmelor pentru comenzi de stat, acordarea unor subvenţii etc.

Politologii noştri sunt în general de acord că această a doua etapă de după „revoluţia de catifea“ se încheie în vara lui ’92, odată cu următoarele alegeri, care au însemnat, în linii mari, dizolvarea formaţiunilor de tip Forumul Civic şi renaşterea unor partide politice din cadrul spectrului clasic: dreapta, centru, stânga. În conformitate cu Constituţia cea nouă, cele două Camere ale Parlamentului – Camera Deputaţilor şi Camera Naţiunilor – au adoptat, într-un ritm alert, sute de legi necesare pentru transformarea politică şi economică a statului. În câţiva ani s-au retrocedat casele, terenurile şi întreprinderile naţionalizate după februarie ’48, adică după instaurarea regimului comunist. În timpul celor două mandate ale premierului Václav Klaus s-a realizat şi privatizarea, întâi cea mică şi apoi şi cea a întreprinderilor mari. Din păcate (şi de aici se trage şi o altă speranţă neîmplinită), d-l Klaus fiind un fervent partizan al pieţei libere autoregulatoare, nici el, nici miniştrii din guvernul lui, nici chiar instituţiile de control nu făceau distincţie între „banii curaţi“ şi „banii murdari“, ceea ce a permis o tehnică specială a îmbogăţirii – tunelování (în limba cehă), adică galerii subterane. De atunci, oamenii s-au obişnuit cu ideea că nu te poţi procopsi înfiinţând o firmă mică pe care o dezvolţi cu timpul, ci numai furând de la o întreprindere de stat pe care o privatizezi. În ciuda sprijinului verbal, antreprenorii mici şi mijlocii nu fuseseră sprijiniţi şi încurajaţi; în schimb, au fost susţinuţi nişte hoţi, care însă nu pot forma acea clasă de mijloc pe care am fi dorit s-o avem. Tot în urma alegerilor parlamentare din 1992 începe să se intensifice procesul separării Cehoslovaciei în două state, iniţiat de premierul slovac Vladimír Mečiar şi omologul său ceh Václav Klaus.

La Praga şi în alte localităţi au apărut atunci petiţii semnate de mii de cetăţeni care, dându-şi seama de gravitatea situaţiei, au cerut insistent organizarea unui referendum. Până la urmă, referendumul nu a avut loc, iar „divorţul de catifea“ s-a înfăptuit în numai câteva luni, aşa că, la 1 ianuarie 1993, în locul Cehoslovaciei au apărut pe harta Europei două state mici şi practic uninaţionale. Succes sau eşec, o speranţă împlinită sau o mare decepţie? Lăsând deoparte propriile mele sentimente şi convingerile mele „federaliste“, recunosc cinstit, după 16 ani, că acest deznodământ a fost inevitabil. Pe de o parte, cetăţenii cehi, în marea lor majoritate, se identificau cu Cehoslovacia, în cadrul căreia se simţeau „la ei acasă“. Pe de altă parte, slovacii, care de-a lungul istoriei nu au avut o formaţie statală a lor (cu o singură excepţie: Statul Slovac, satelit al Germaniei hitleriste, între 1939–1945), doreau să ducă procesul renaşterii lor naţionale până la capăt, adică până la independenţa de „fratele mai mare“ – Cehia. Cum era de aşteptat, cei mai zgomotoşi au fost oamenii politici din cele două partide naţionaliste din Slovacia, dar se pare că ei exprimau totuşi, mai mult sau mai puţin, voinţa poporului slovac. După o perioadă penibilă a construirii pripite a unei frontiere în toată legea între Cehia şi Slovacia, iată-ne din nou unii alături de alţii, în cadrul Uniunii Europene: buni vecini care se stimează reciproc. Nu pot însă încheia acest paragraf fără să-mi exprim o mare părere de rău: în prezent, ai noştri tineri nu mai înţeleg limba slovacă, adică limba cea mai apropiată, pe care generaţiile precedente o ştiau fără s-o înveţe...

Iată că am ajuns la a treia etapă a perioadei de după ’89, etapă care nu e încheiată până acum şi nici nu are cum să fie încheiată o dată pentru totdeauna ca, de pildă, o cursă, un maraton, dat fiind că democraţia şi statul de drept înseamnă un proces permanent.

Anul acesta aniversăm douăzeci de ani de la căderea Cortinei de Fier şi a regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est. E mult? E puţin? Eu, una, aş fi mai degrabă de părere că e mult, fiindcă la numai două decenii a fost limitată şi existenţa Cehoslovaciei interbelice (1918–1938) şi, totuşi, acest stat a reuşit să se impună în concertul statelor europene ca o democraţie stabilă, cu o economie modernă şi cu un nivel de trai de invidiat. Am o foarte puternică impresie că noi nu am reuşit o asemenea performanţă. Tot Václav Havel, în cartea amintită, oferă o explicaţie a fenomenului: „Nu numai vremurile complicate şi moştenirea complicată sunt de vină. Şi noi suntem de vină. În loc să muncim serios, ne lăsăm antrenaţi în fel de fel de războaie ale şoarecilor cu broaştele. Ne disputăm şi ne certăm într-una. Nu avem suficientă încredere în alţii, dar nici în noi înşine, încercând să mascăm această deficienţă prin gesturi politice puternice. Suferim de lipsă de generozitate, ne temem unii de alţii. Pur şi simplu: nu suntem capabili să suportăm povara libertăţii dobândite“. //