Consiliul Concurenței nu a descoperit un cartel, a creat o vulnerabilitate

Scena politică românească este dominată de incertitudine: avem o criză politică persistentă, reforme amânate, jaloane ratate cu prețul de a pierde miliarde din fondurile europene, o economie obosită după ani de improvizații fiscale și corecții făcute în ultimul moment. Economia este deja fragilă: deficit fiscal uriaș, datorie în expansiune, recesiune tehnică și investiții insuficiente. În plus, încrederea investitorilor este alterată de instabilitatea politică. Pentru a plăti salarii și pensii, datorii scadente și pentru a-și ține arhitectura instituțională în funcțiune, statul român are nevoie să împrumute peste 275 de miliarde de lei în acest an.

Într‑un moment în care sistemul bancar românesc funcționează sub presiunea unei taxe excepționale de 4% pe cifra de afaceri, cu cerințe de capital ridicate și cu o piață interbancară fragilă, Consiliul Concurenței alege să lanseze un asalt de proporții împotriva celor mai mari zece bănci, acuzându‑le de practici anticoncurențiale și propunând amenzi de până la 10% din cifra de afaceri.

Atenție însă, penalizarea nu afectează doar băncile, și Consiliul ar fi trebuit să știe asta, se propagă în costul creditului, în lichiditate și în capacitatea statului de a se finanța. În loc să fie o corecție, acțiunea Concurenței devine un șoc suplimentar, aplicat exact în momentul în care toată economia este tensionată.

După ani la rând în care a controlat piața bancară, fără să finalizeze vreo investigație, Consiliul susține că băncile au manipulat piața dobânzilor interbancare și pe cea în care băncile tranzacționează titluri de stat.

Dacă adăugăm și taxa excepțională de 4% pe cifra de afaceri a băncilor, împreună, cele două lovituri vor afecta clienții băncilor, finanțele țării și economia ei.

Consiliul Concurenței susține că piața ROBOR este distorsionată de manipulări. O analiză a evoluției pieței financiare contrazice presupunerea Consiliului, care nu înțelege că piața interbancară, în ciuda tuturor tensiunilor, a inflației periculos de mari, a funcționat. ROBOR la 12 luni a coborât de la 6,79% în ianuarie la 5,92%, iar ROBOR la 6 luni de la 6,61% la 5,71%. Într-o piață manipulată, dobânzile nu scad, ci explodează la niveluri situate în apropierea indicelui de inflație. Dacă acum avem o inflație de 10,9% și un indice ROBOR la 6 luni de 5,71%, asta nu e o piață manipulată de bănci lacome. O piață distorsionată nu converge spre dobânda‑cheie, situată la 6,50%, ci se rupe de ea. Faptul că dobânzile au coborât într‑un an cu inflație ridicată arată limpede că mecanismele de stabilizare a pieței interbancare au funcționat. Exact mecanismele pe care Concurența le atacă, confundând stabilizarea cu o înțelegere și coordonarea operațională cu un abuz. Consiliul concurenței atacă în momentul când statul are nevoie de dobânzi mici, lovind exact în mecanismele care le mențin mici.

Nu doar statul riscă să plătească mai scump împrumuturile, ci și clienții, firme și persoane fizice. Când mecanismele de stabilizare sunt penalizate, băncile urcă dobânzile, cer prime de risc mai mari, reduc expunerea, cresc provizioanele și conservă capitalul. Dobânzile la credite cresc, comisioanele cresc, accesul la credit se restrânge, iar volatilitatea se mută direct în ratele creditelor populației și ale companiilor. Într-o piață opacă, așa cum și-o dorește Consiliul Concurenței, ROBOR poate urca rapid către 9% sau chiar 10%. Diferența dintre un ROBOR de 5,7% și unul de 9% nu este o nuanță tehnică, ci diferența dintre o economie care respiră și una care intră în șoc. Prin atacul său, Concurența nu protejează consumatorii, ci îi expune.

Riscurile indirecte sunt și mai grave, pentru că lovesc în stat. Penalizarea fixingului pe titluri de stat taie simultan două artere: capacitatea băncilor de a finanța deficitul și capacitatea BNR de a‑și transmite politica monetară. Fixingul este ancora prin care se formează prețurile în piața titlurilor de stat, iar această piață este, la rândul ei, ancora întregii economii. Dacă această ancoră este fracturată, randamentele cresc, costul datoriei publice se mărește, iar statul plătește miliarde în plus doar pentru că o instituție administrativă a confundat funcționarea normală a pieței cu o înțelegere între actorii ei. Într‑un an cu o nevoie de finanțare atât de mare, o astfel de eroare nu este doar tehnică, e un risc sistemic. Statul trebuie să împrumute de la bănci și investitori instituționali (fonduri de pensii, asigurători) aproximativ 135-145 de miliarde de lei în anul 2026, iar dacă piața se blochează, statul se blochează.

Un alt risc apare și din posibila restrângere a capacității băncilor de a finanța nevoile temporare de bani ale statului. Doar în această lună, statul a programat împrumuturi rapide în valoare de cel puțin 7,6 miliarde de lei de la bănci, prin certificate de trezorerie cu discount pe termen scurt, de 6 sau 12 luni. Dacă banii la dispoziție sunt mai puțini, atunci apetitul de a finanța statul e la cote minime.

În esență, mișcarea Consiliului Concurenței va avea ca efect majorarea dobânzilor, creșterea costului datoriei publice, restrângerea accesului la creditare. Statul va plăti miliarde în plus doar pentru că o instituție administrativă a confundat stabilitatea cu o abatere. În loc să protejeze piața, Concurența o fragilizează. În loc să apere concurența, o distorsionează. În loc să apere consumatorii, îi expune. Concurența nu a descoperit un cartel. A creat o vulnerabilitate.