Salariile cad în capcana electorală

O reformă a salarizării nu înseamnă doar spulberarea unor grile complicate şi aplicarea unor coeficienţi de creştere.

Lidia Moise 23.02.2016

De același autor

Clasa politică freamătă de nerăbdare să di­sece, la cald, un proiect de Lege a sala­rizării pe care premierul este somat să-l arunce pe masa de lucru a par­la­men­tarilor. Sâmburele ne­răb­dă­rii nu trebuie căutat în vreo îngrijorare a poli­ti­cie­nilor privind viaţa grea a profesorilor sau a me­di­ci­lor, ci în imensul spaţiu de manevră electorală care s-ar deschide cu ocazia dis­cuţiilor pe subiect. Preo­cu­pa­rea nu este nouă. În 2011, Cabinetul Boc a schi­ţat o Lege a salarizării pentru care a be­neficiat de consultanţă străină. Proiectul propunea introducerea unor coeficienţi de ierarhizare şi limita sporurile, în general beneficiile, la 30% din salariul de bază. El nu a putut fi aplicat din lipsa resurselor fi­nanciare. Potrivit experţilor internaţionali, economia României îşi poate permite un efort de cheltuieli salariale care să con­su­me vreo 7% din produsul intern brut (PIB). Dacă s-ar aplica acum proiectul din vremea Cabinetului Boc, atunci ceea ce specialiştii numesc „anvelopă salarială“ ar consuma 13% din PIB-ul actual, cam dublu faţă de puterea de salarizare a eco­nomiei noastre. Să nu uităm că veniturile statului colectate de la contribuabili şi de la afacerile sale nu depăşesc 29% din PIB. Nici varianta schiţată de Cabinetul Ponta nu putea fi aplicată uşor, deoarece pre­su­punea şi ea un efort financiar de peste 89 de miliarde de lei şi consuma şi ea mai mult de 12% din PIB. Ultima schiţă gră­bi­tă a unei revoluţii în salarizarea sectorului bugetar este şi ea greu de pus în operă, deoarece, deşi mai prudentă, tot consumă peste 11% din PIB. De menţionat că această ultimă propunere arunca în discuţie ideea unui raport mai rezonabil, din perspectivă socială, în­tre cel mai mare şi cel mai mic salariu de 1 la 15, şi re­nunţa la cei peste 110 coe­ficienţi de ierarhizare, în favoarea unei grile mult sim­plificate.

 

Este evidentă nevoia de a scoate România din teritoriul statelor un­de salariile prea mici aprind, întreţin şi in­tensifică apetitul pentru corupţie. Din pă­cate, dincolo de orice iluzie întreţinută de unii vorbitori competenţi pe orice alt do­meniu în afara economiei, nu se pot mări salariile dincolo de un nivel de supor­ta­bi­litate. Va trebui să înţelegem că soluţia ime­diată este creşterea economiei în vii­tor, timp de mai mulţi ani, cu un ritm anu­al de peste 5%. Doar aşa economia va rula mai mulţi bani şi bugetul va încasa suficient cât să aducă salariile către un ni­vel european. De altfel, soluţia imorală pro­pusă de Victor Ponta, cea cu legali­za­rea şpăgii, nu a fost altceva decât re­cu­noaşterea incapacităţii actualului buget de a susţine o majorare salarială a corpului medical de aşa manieră încât să reflecte co­rect şi decent efortul şi performanţele profesiei. În esenţă, Victor Ponta a arun­cat în joc toate atuurile pomenilor elec­to­rale, chiar dacă, din disperare, a făcut-o mai devreme, de teama alungării sale de la guvernare, cu speranţa că nu se vor şterge din memoria colectivă. Avântul ti­neresc al majorărilor salariale a mers pâ­nă la cota maximă permisă şi promisă de economie. Mai mult nu prea se poate.

 

Se revarsă acum un şuvoi de pomeni elec­torale destinate anumitor caste pro­fe­sionale, cărora li se promit pensii speciale. Dincolo de miza electoral, nu este exclusă nici o îngrijorare a parlamentarilor pri­vind rezistenţa în timp a propriilor pensii speciale, discutabile din perspectiva me­ri­tu­lui, dar trebuie să admitem că nu ar fi o premieră mondială. Apare din nou discu­ţia despre capacitatea unui buget limitat de a satisface toate nevoile. Dincolo de ori­ce discuţie, să nu uităm că actualii pen­sionari au fost victimele tranziţiei, ale hi­perinflaţiei de război civil din primii 15 ani de capitalism şi şi-au văzut spulberate toate economiile de către o bancă de stat care „plătea“ o dobândă de 16%, când in­flaţia era de 200%. Cu alte cuvinte, guver­nanţii, oricare ar fi ei, au o obligaţie mo­ra­lă să susţină un nivel decent de pensie pentru nişte oameni care simt că au fost într-un sens direct prădaţi de sistem şi, ca atare, pot fi învinşi de nostalgia egali­ta­rismului. Este o masă de manevră peri­cu­loasă prin mărimea ei, dacă aici s-ar în­firipa vreun partid radical.

 

Dar o reformă a salarizării nu înseamnă doar spulberarea unor grile complicate şi aplicarea unor coeficienţi de creştere. Este un exerciţiu de cuantificare a nevoilor sociale, de redistribuire a forţei de muncă, de redefinire a serviciului public şi de eva­luare a capacităţii administraţiilor locale de a plăti facturile de salarii din parohia pro­prie. Aşa ceva nu poate fi făcut peste noapte, în trei luni, aşa o revoluţie trebuie gândită atent înainte de a o lansa în dis­cu­ţie. Mai mult, chestiunea reglării Legii salarizării trebuie rezolvată prin acord politic, cu calm, echitate şi în contextul lo­gicii sociale şi economice. Nicio ţară euro­peană nu şi-a redefinit politica salarială în prag de alegeri, sub biciul nevoii de a câş­tiga, fie şi prin comentarii publice, nis­caiva capital electoral. Asta, dacă vrem să obţinem, la capătul exerciţiului, o reformă eu­ropeană a salariilor în mediul public, atât ca substanţă, cât şi ca valoare de în­trebuinţare. În fond, ce riscăm? Să privim cum un parlament încins de febra ale­ge­ri­lor împrăştie salarii mari şi, apoi, să con­templăm incapacitatea viitorilor guver­nanţi de a le plăti.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22