De același autor
Final de mai 1996. România tocmai „ieșea” din izolarea internațională de la începutul anilor ‘90 și începea să își revină. Societatea era încă „deficitară”, iar clasa de mijloc se dezvolta lent, scria Andrew Bache în ultimul său mesaj către Londra. După patru ani la București, ambasadorul britanic concluziona că tranziția României urma să fie lungă. Țara era mai bine integrată în instituțiile europene și avea o dorință puternică de progres. Democrația și economia de piață prinseseră câteva rădăcini – dar acestea erau încă superficiale. Cu toate acestea, „tendințele bizantine” erau tot mai evidente.1
Așa cum am mai scris în aceste pagini, documente declasificate recent de Arhivele Naționale ale Regatului Unit ne oferă o oportunitate unică de a observa evaluările diplomaților britanici asupra societății românești. Oficialii britanici se bucurau de un „acces privilegiat” la factorii de decizie de la București, a declarat ulterior Bache unui intervievator.2 Prin urmare, folosirea acestor noi surse pentru a privi trecutul țării noastre prin ochii diplomaților străini ne poate ajuta să înțelegem mai bine de unde am venit și cum am ajuns în locul în care ne aflăm astăzi.
Elitele comuniste deveniseră tot mai prospere la mijlocul anilor 1990, a transmis Bache acasă, iar conservatorismul acestei pături sociale ținea țara pe loc. O clasă de mijloc – una care ar fi generat stabilitate și ar fi susținut reforme economico-politice – întârzie să apară. Guvernul nu voia să renunțe la controlul piețelor, al investițiilor și chiar al cetățenilor. Astfel, nu s-a reușit restructurarea economică. Sectoare industriale mari și ineficiente continuau să consume resurse. Antreprenoriatul era înăbușit. Accesul la piața liberă era împiedicat. Infrastructura rămânea precară. Sistemul bancar avea nevoie de o atenție urgentă. Asistența socială era extrem de limitată și venitul real era adesea sub cel din 1989, a concluzionat britanicul.
Pentru majoritatea populației, viața era încă foarte dificilă. Țăranii fuseseră reîmproprietăriți, dar cei mai mulți aveau suprafețe relativ mici. Pensionarii aveau o situație foarte grea. Modernizarea presupunea ca investitorii străini să injecteze capital – dar nu era clar ce, cine și cum putea să-i convingă să o facă sau dacă elitele românești voiau cu adevărat acest lucru, a concluzionat ambasadorul Bache.3 În general, societatea românească se dezvolta într-un „mod complex și balcanic”. Adevărul și încrederea erau rare și prevala dorința de a face „bani cât mai ușor”. Corupția era „adânc înrădăcinată”. Fosta nomenclatură comunistă se reinstalase atât în birocrație, cât și în mediul de afaceri.
Societatea românească semăna mai degrabă cu modelul latino-american decât cu cel european, a concluzionat ambasadorul Marii Britanii. Presa era liberă, dar cei mai mulți oameni nu aveau încredere în clasa politică. Majoritatea era apatică și neimplicată. Cetățenii erau pregătiți să ofere sprijin pentru integrarea euro-atlantică, dar, în același timp, gata să-i susțină pe naționaliști. Exista o oarecare nostalgie pentru trecut, dar nimeni nu dorea reîntoarcerea comunismului. Politica era lentă și greoaie, dar opoziția era „lipsită de experiență” și „dezbinată” – în consecință, incapabilă să preia puterea. În schimb, Ion Iliescu rămânea „fără îndoială, cel mai capabil politician al României”. Deși nu era un „lider vizionar”, reușise să evite masive tulburări sociale, probabil principalul său obiectiv.
Din perspectiva politicii externe, cel mai important obiectiv al României la mijlocul anilor ‘90 era integrarea euro-atlantică și, în special, aderarea timpurie la NATO. Guvernul de la București ajunsese la concluzia că aderarea la Alianță nu era doar necesară securității țării, ci oferea și o bază sigură pentru o dezvoltare generală.
Însă doar relația cu Serbia era lipsită de probleme. Legăturile bilaterale cu Ungaria, Ucraina și Rusia erau dificile. Relația cu Budapesta era afectată de problema minorităților. Românii erau îngrijorați că integrarea rapidă a Ungariei în NATO ar da pârghii Budapestei pentru a bloca aderarea Bucureștiului. Cu Ucraina, disputa asupra platoului continental avea o miză economică, dar putea conduce și la deteriorarea relațiilor. Pe de altă parte, oficialii români încurajau independența Kievului pentru a reduce influența rusă în regiune. Mulți oficiali români încă visau la unirea cu Moldova, dar majoritatea conștientiza că procesul nu putea fi forțat.
Cu „insecuritatea lor inerentă și tendințele xenofobe”, românii nu urmau să fie „aliați facili”. Cu toate acestea, „lăsați propriilor mecanisme” și „dezamăgiți” de Occident, s-ar putea dovedi o „putere balcanică dificilă”, a avertizat Bache în ultima sa telegramă.4
Reforme interne lente, dar schimbări internaționale tectonice
Cu patru ani și jumătate înainte de plecarea lui Bache de la București, ambasadorul Marii Britanii, Michael Atkinson, a trimis la Londra raportul anual aferent lui 1991 – un exemplu excelent al capacității de analiză a ambasadei britanice asupra contextului românesc.
Fusese un an mai liniștit decât 1990, a scris Atkinson. Cu excepția unei descinderi majore a minerilor în capitală la sfârșitul lunii septembrie, tulburările civile au fost relativ puține. Guvernul lui Petre Roman căzuse și Theodor Stolojan, un „economist cu picioarele pe pământ”, a devenit prim-ministru. Guvernul a lucrat împreună cu Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca Mondială pentru stabilizarea țării, implementând unele reforme economice.
Cu toate acestea, mulți români își pierduseră speranța. Serviciile de securitate nu erau dispuse să se reformeze. Vechile elite comuniste fuseseră deja reabilitate. Producția agricolă a fost afectată de vremea rea. Producția industrială era în declin. Inflația crescuse și salariile nu puteau ține pasul. Șomajul a crescut constant. Pentru a stopa scăderea producției, țara trebuia să accelereze privatizarea și să obțină sprijin financiar extern. Și totuși, era greu de restabilit încrederea necesară, câtă vreme nu exista stabilitate politică, a notat diplomatul.5
Contextul extern era favorabil destinului României. Deși marginală în geografia Războiului Rece, România era acum prinsă între războiul civil din fosta Iugoslavie și o Uniune Sovietică în plin proces de dezintegrare. Astfel, evenimentele din aceste două teatre au făcut ca România să pară „destul de stabilă” și au împins guvernele occidentale să vadă în București o ancoră de relativă stabilitate în regiune. Delegația României a folosit cu prudență locul temporar din Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite, a apreciat ambasadorul britanic.
S-au făcut progrese în stabilirea unor relații mai strânse cu Europa de Vest. Totuși, relațiile cu Ungaria au rămas „fragile”, a transmis diplomatul britanic acasă. Și legăturile cu Washingtonul au rămas „reci”, din cauza suspiciunilor persistente ale SUA față de Iliescu și față de influența serviciilor de informații greu de „dislocat” din prima linie a politicii. Trebuia luate măsuri împotriva moștenitorilor Securității. Tentația naționalismului extrem trebuia evitată. Cu toate acestea, viitorul României nu era în întregime sumbru, a remarcat Atkinson.6
La trei luni după transmiterea raportului anual, spre sfârșitul lunii martie 1992, Atkinson și-a părăsit postul diplomatic. Revoluția fusese „una autentică și populară, chiar dacă incompletă”, a scris el în ultima sa telegramă. Drumul României spre viitor avea să fie anevoios și lung, întrucât societatea românească era încă subdezvoltată.
La sfârșitul lui decembrie 1989, când liderii Partidului Național Țărănesc vizitaseră ambasada britanică, susținuseră că scopul lor era „să se răzbune” pe comuniști. Doi ani mai târziu, înainte de a pleca din țară, Atkinson l-a întâlnit pe Ioan Mircea Pașcu, consilierul pe probleme externe al lui Iliescu (mai târziu, ministru al apărării și membru al Parlamentului European), care i-a împărtășit faptul că se temea de un viitor guvern dominat de opoziție, care ar iniția o vânătoare de vrăjitoare împotriva majorității deținătorilor de funcții din regimul Ceaușescu. Pașcu se temea că „drepturi fundamentale ale omului” le vor fi încălcate. Atkinson a concluzionat că atitudinea opoziției „se maturizase oarecum” între timp. Liderii proeminenți ai opoziției au anunțat că, dacă vor reuși să câștige puterea, nu vor opera o epurare generalizată. Democrația era încă tânără în România, dar progresele „se făceau în mod constant” și erau probabil „ireversibile”, a analizat trimisul Londrei.7
La sfârșitul lui iulie 1992, Bache a trimis primele impresii după sosirea la București. „Adevărul” și „încrederea” erau victimele tranziției. Comunicarea, organizarea, munca în echipă, managementul și capacitatea de a lua decizii erau practic inexistente într-o societate obișnuită să asculte comenzi „de sus” și cu o etică a muncii aproape inexistentă. Românii aveau „capacitatea de a se înclina în direcția vântului”, manifestau „un imperativ pentru supraviețuire” și învățaseră să navigheze ca nimeni alții. Schimbarea venise mai degrabă prin evoluție decât prin revoluție. Serviciile secrete erau încă puternice, iar influența lor rămânea malignă. Deși nu puneau în pericol libertățile individuale, serviciile aveau custodia dosarelor fostelor rețele de informatori, căpătând astfel influență în cercurile politice unde carierele erau vulnerabile șantajului din trecut, a concluzionat ambasadorul britanic. România era „o țară cu potențial, dar infirmă”, care singură se trezea după un lung coșmar. Comunismul nu mai era o opțiune. Cu toate acestea, într-o națiune „predispusă în mod tradițional la xenofobie”, amenințarea extremismului autoritar, bazat pe naționalism, nu era un scenariu imposibil de imaginat.8
În contrast cu situația internă sumbră, afacerile internaționale păreau să meargă în direcția României. Bulgaria părea că nu mai este aliatul ascultător al unei Rusii aflate în retragere. Elitele românești priveau Ucraina cu speranță. Dezintegrarea Iugoslaviei și deteriorarea rapidă a situației din Moldova făceau din România „o zonă mare relativ stabilă, într-o regiune incertă”, a remarcat Bache. Guvernul de la București era interesat de consolidarea legăturilor occidentale. De exemplu, în ciuda unei relații de prietenie de lungă durată cu Belgradul, România se alăturase sancțiunilor impuse Serbiei.
În ceea ce privește relația bilaterală, mulți români doreau o prezență britanică crescută, a scris Bache – în parte pentru a compensa avansul „emoțional, dar șovin” al francezilor sau impulsul economic potențial pro-maghiar al germanilor. Din perspectiva intereselor britanice, diplomatul englez a argumentat că potențialul geopolitic al României, populația sa numeroasă și influența sa asupra stabilității Europei Centrale și de Est justificau o atenție sporită din partea Londrei. Americanii păreau să fi recunoscut și ei aceste realități, acționând în consecință, a concluzionat Bache.9
Tot mai politizată, dar relativ stabilă într-o regiune tulbure
„Tranziția dureroasă” a continuat și în 1992, a scris Bache către Londra în ianuarie 1993, dar s-au făcut și „progrese considerabile”. Guvernul Stolojan a reușit să mențină o „atmosferă de calm” pe tot parcursul anului electoral. La alegerile locale din februarie, electoratului român i s-a dat „prima șansă reală de a face o alegere liberă”. Opoziția a avut o „ofertă promițătoare”. Și totuși, eșecul Convenției Democrate de a propune din vreme un candidat prezidențial, eventuala selecție a lui Emil Constantinescu – care era „puțin cunoscut” și un „fost comunist”, a scris ambasadorul britanic – și o campanie electorală „prost condusă” au facilitat realegerea confortabilă a lui Iliescu ca președinte în octombrie.
Cetățenii au votat mai degrabă pentru o „schimbare graduală” decât pentru „reformele cuprinzătoare” oferite de opoziție. Noul guvern, condus de „puțin cunoscutul” Nicolae Văcăroiu, având sprijinul segmentelor „mai progresiste” ale fostelor elite comuniste, a decis continuarea procesului de reformă, dar a insistat asupra faptului că dificultățile tranziției trebuia atenuate. Mulți s-au temut de o revenire la sistemul centralizat, dar condiționările „stricte”, impuse de FMI, lăsaseră guvernului puțin spațiu de manevră, dacă dorea continuarea atragerii de sprijin financiar internațional.10
Nu era surprinzător faptul că „șocul scurt și profund” propus de opoziție fusese respins de un electorat prudent și temător, a concluzionat ambasadorul britanic. Nu era clar că o astfel de terapie de șoc putea fi aplicată cu succes într-o țară unde „sărăcia, lipsa de pregătire modernă, managementul slab, cunoștințele reduse despre cultura pieței libere și infrastructura deficitară” ar fi făcut cu siguranță ca reforma rapidă să devină „nesustenabilă”, dacă nu chiar „periculoasă din punct de vedere social și politic”.11
Spre sfârșitul lui 1992, elitele românești erau „dezamăgite” de politica externă, a remarcat Bache. În primul rând, oficialii de la București se temeau că trupele rusești staționate în Transnistria vor ajunge să „domine” politica de la Chișinău. În plus, deteriorarea situației iugoslave avea implicații politice și economice semnificative. Pe de o parte, Bucureștiul recunoștea că „interesele sale pe termen lung” erau alături de europenii occidentali și continua să sprijine regimul de sancțiuni impuse Belgradului. Pe de altă parte, guvernul român era reticent în a-i supăra pe principalii utilizatori ai Dunării – rușii și ucrainenii. Ca notă pozitivă, Bucureștiul a reușit să încheie cu succes un acord de asociere cu Uniunea Europeană. Cu toate acestea, nu fusese găsită o soluție satisfăcătoare în relația cu Ungaria.
Bache spera că 1993 va contura „cel mai de jos punct” pentru reforma economică. Ulterior, România urma să aibă „oportunități de creștere”. În fond, o piață mare cu costuri scăzute ale forței de muncă reprezenta o șansă pentru firmele britanice. Iar din punct de vedere politic, într-o „regiune marcată de instabilitate”, România trebuia să fie încurajată să continue să privească spre Vest.12
Un an mai târziu, în ianuarie 1994, Bache însuși ajunsese să fie deziluzionat. Un „guvern ineficient” și un „parlament slab” au provocat stagnarea economiei și o scădere dureroasă a nivelului de trai. România devenise „din ce în ce mai politizată”. Partidul de guvernământ căuta să-și consolideze controlul asupra țării. Au fost înlăturați tehnocrații tineri cu instincte reformiste, înlocuiți cu oameni pentru care loialitatea față de partidul aflat la putere era mai importantă decât abilitățile profesionale. Deși situația era gravă, opoziția continua certurile și rivalitățile personale, pierzând astfel posibilitatea de a oferi o alternativă atrăgătoare. Elitele românești recunoșteau că sprijinul străin era esențial pentru a răspunde dificultăților economice, dar clivajele profunde între facțiunile preocupate de interesele lor imediate excludeau orice acord mai larg.13
Ca o consecință a instabilității politice, reforma economică era precară. Prețurile crescuseră de trei ori. Guvernul abandonase restructurarea industriei și reformarea politicii sociale. Privatizarea stagna. Marile întreprinderi de stat aveau nevoie de investiții și se transformaseră în adevărate găuri negre pentru economie, absorbind importurile, consumând cantități mari de energie și distorsionând sistemul financiar. Producția era la jumătatea nivelului din 1989. Moneda se depreciase rapid. Scăderea nivelului de trai a generat tulburări și greve. Investitorii străini rămâneau în expectativă, deși era mare nevoie de capitalul și cunoștințele lor.
Și totuși, existau „unele semne” că economia „s-ar putea să fi ajuns la capăt”. Sectorul privat părea întărit. Producția agricolă raportase creșteri modeste, iar anumite industrii păreau să-și revină. Cu toate acestea, era prea devreme pentru a spune cu certitudine că greul se terminase, au concluzionat britanicii.14
Elitele de la București se temeau că țara lor ar putea deveni din nou „o pradă pentru o Rusie prădătoare”. Alegerile din Federația Rusă au subliniat acest pericol, determinând România nu doar să îmbrățișeze Parteneriatul pentru Pace propus de NATO, dar și să sugereze că acesta ar trebui considerat un prim pas spre aderarea la Alianță. România se afla în plin proces de restructurare a forțelor armate pe coordonate occidentale și căuta să dezvolte cât mai ample legături cu NATO. Exista încă speranță, iar România continua să fie „relativ stabilă într-o regiune cu probleme”. Cu toate acestea, perioada de tranziție urma să se extindă, a concluzionat Bache.15
Visând la viitor, dar fără a avea voința de a se pregăti pentru el
În ianuarie 1995, decalajul dintre politica externă și cea internă devenise și mai mare, a raportat Bache. Țara se apropia tot mai mult de instituțiile europene, sugerând o „viziune” care lipsea „politicii interne”. Acasă, progresele erau „lente” și „șovăitoare”. Guvernul supraviețuise, dar doar cu sprijinul forțelor naționaliste, cărora li se acordaseră posturi în cabinet. Reticent la schimbare și condiționat de un buget limitat, guvernul a menținut economia pe linia de plutire, dar a întârziat reforme extrem de necesare. În schimb, a continuat consolidarea politică la centru, în detrimentul guvernării locale – aflată adesea în mâinile opoziției. Corupția, clientelismul și politizarea erau „ferm ancorate”, a conchis trimisul britanic. Economia fragilă și lipsa de investiții străine au forțat Bucureștiul să accepte condițiile FMI, dar guvernul a trecut la implementarea acordului într-un mod lent și ineficient. Existau și câteva semnale pozitive. Agricultura avusese un an bun. Producția industrială crescuse. Și totuși, în timp ce se ridica clasa „îmbogățiților peste noapte”, populația trebuia să strângă cureaua.16
Incomodați de „imaginea slabă a României în străinătate”, diplomații ei lucrau „din greu”, a scris Bache. Deși „privit cu neîncredere” în Occident ca un fost comunist, Iliescu a avut capacitatea de a-i convinge pe liderii străini de dorința României de integrare euro-atlantică. Devenea „o față mai familiară în capitalele Europei”, deși alianța partidului de guvernământ cu partidele extremiste îngreuna acceptarea sa deplină. Confruntat și cu opoziția deschisă a Rusiei față de extinderea Alianței, Iliescu a reîntărit dorința țării sale de a adera la NATO.
Elitele românești se temeau că, dacă România ar fi lăsată în afara primului val al extinderii, această realitate ar fi putut transforma țara într-un „potențial stat tampon” și în cele din urmă într-o țintă „involuntară” a influenței ruse. Mai mult, România devenea expusă manevrelor rusești din Transnistria, dacă Ucraina își pierdea independența. Totuși, rațiuni de politică internă au împiedicat o abordare mai conciliantă față de minoritatea maghiară și, astfel, progresele reale în relația bilaterală cu Budapesta. În ansamblu, perspectiva aderării la NATO, care ar rezolva problema rusă, și a ajutorului financiar internațional, care ar atenua starea economică internă, amândouă acționau ca puternice stimulente pentru reformă – deși una lentă, a concluzionat Bache.17 //
PS: Acest articol încheie serialul început în octombrie 2019 menit să reconstituie modul în care diplomații britanici (cu accesul lor preferențial la informații sensibile din sfera internațională și abilități de analiză sofisticate) au văzut momente esențiale din istoria noastră recentă: sfârșitul comunismului, revoluția din 1989, mineriadele sau primii pași ai tranziției românești. Articolele noastre s-au fundamentat pe documente pe care le-am colectat de la Arhivele Naționale ale Regatului Unit, arhive care au deschis recent corespondența anterior secretizată dintre ambasada britanică de la București și Ministerul de Externe de la Londra.
Liviu Horovitz și Octavian Manea
1. Andrew Bache, “Letter to Rifkind: Romania in Transition: A Valedictory”, May 28, 1996, TNA, FCO 160/354/2.
2. Malcolm McBain, “Interview with Andrew Bache”, February 28, 2000, British Diplomatic Oral History Program (BDOHP), Churchill Archives Center at Cambridge.
3. Bache, “Letter to Rifkind: Romania in Transition: A Valedictory”, May 28, 1996.
4. Bache.
5. Michael Atkinson, “Letter to Hurd: Romania: Annual Review for 1991”, January 13, 1992, TNA, FCO 160/308.
6. Atkinson.
7. Michael Atkinson, “Letter to Hurd: Farewell to Romania and the Diplomatic Service”, March 20, 1992, TNA, FCO 160/310.
8. Andrew Bache, “Letter to Hurd: Romania: First Impressions”, July 20, 1992, TNA, FCO 160/312.
9. Bache.
10. Andrew Bache, “Letter to Hurd: Romania: Annual Review for 1992”, January 7, 1993, TNA, FCO 160/315/15.
11. Bache.
12. Bache.
13. Andrew Bache, “Letter to Hurd: Romania: Annual Review for 1993”, January 4, 1994, TNA, FCO 160/326/5.
14. Bache.
15. Bache.
16. Andrew Bache, “Letter to Hurd: Romania: Annual Review for 1994”, January 10, 1995, TNA, FCO 160/339/31.
17. Bache.
