De același autor
Există în ultimii ani un scenariu care se repetă în buclă. Deşi PSD a pierdut constant procentajul de susţinători, aderenţi, votanţi, pe care îl avea la începutul anilor ’90, deşi fiecare nouă echipă de conducere a partidului a fost mai incompetentă, mai coruptă şi mai lipsită de viziune decât precedenta, deşi societatea civilă, presa şi cetăţenii au taxat de fiecare dată derapajele şi greşelile, construind metodic un adevărat val împotriva continuatorului şi moştenitorului de drept al PCR, în mod aparent inexplicabil, partidul rămâne cel mai puternic actor politic din România. Nu numai că rămâne în picioare, dar rămâne redutabil. Cu excepţia unor perioade de opoziţie, datorate mai degrabă unor zvâcniri de furie ale electoratului, decât unui curs natural al lucrurilor. De observat însă că şi în situaţia când nu deţine puterea, PSD ştie, fie direct, fie prin alianţe şi negocieri, să îşi menţină zonele de influenţă, sabotează şi blochează orice încercare a dreptei de a mai îndrepta situaţia, pentru ca apoi, pe fondul lehamitei, să revină triumfător şi, arătând din nou cu degetul spre eşecul acesteia, să mai prindă ani buni de guvernare. Şi o nouă generaţie, care a sperat că e ultima „de sacrificiu”, caută pe hartă ţări unde să emigreze. De ce se întâmplă asta?
Să ne uităm la un exemplu particular din zilele noastre, unul care ar poate fi extrapolat: bătălia pentru Primăria Bucureştiului. Nu ţin minte să fi existat un primar mai slab, care să fi făcut atâtea ilegalităţi şi care să fi aruncat mai iresponsabil cu banii bucureştenilor, în vreme ce oraşul a fost pur şi simplu abandonat să se descurce cum poate, precum doamna Firea. Mai mult, doamna Firea are mari probleme cu propriul partid, unde există facţiuni care nu o prea au la inimă şi care, mai deschis sau mai ocolit, nu au nicio intenţie să îi susţină o nouă candidatură. Gurile rele vorbesc şi despre bătălia dintre mafiile ilfovene şi cele bucureştene. Dar, la fel ca în situaţia partidului, aceste premise, care în mod normal ar fi suficiente pentru ca nimeni să nu mai fie îngrijorat de posibila ei realegere, lucrurile nu stau deloc aşa. Mai întâi şoptită, apoi rostită cu teamă, posibilitatea ca doamna Firea să obţină încă patru ani de mandat a devenit un pericol real. Din nou: cum aşa?
Ar fi desigur explicaţiile legate de pomenile ei electorale, manevrele de PR şi indiferenţa majorităţii. Dar, la fel ca în situaţia generală, răspunsul adevărat nu este în zona PSD, ci în zona dreptei. Dreapta, care la Bucureşti se pregăteşte să repete scenariul despre care vorbeam mai sus, cel prin care candidatul PSD ar putea câştiga nu pentru că este puternic, ci pentru că adversarii sunt divizaţi. Ceea ce pentru el este suficient.
Luaţi separat, fiecare dintre cei doi candidaţi anunţaţi până în prezent, anume Nicuşor Dan şi Vlad Voiculescu, sunt net superiori doamnei Firea. Nu prezint argumentele, căci le consider evidente. Chiar şi candidatul PNL, oricare ar fi el, este de aşteptat să fie peste nivelul de competenţă al dânsei, ceea ce, aşa cum spuneam, nici nu poate fi foarte greu. Problema este însă exact aceasta: cei trei candidaţi se bat pe aproximativ acelaşi electorat, în vreme ce doamna Firea nu trebuie să facă mari eforturi pentru a-şi mobiliza numărul minim necesar de votanţi.
În situaţia dată, logica dictează o negociere între cei trei din care să rezulte un candidat comun. Care, susţinut de partidele de dreapta, nu numai că nu ar mai avea nicio problemă cu doamna Firea, dar ar fi exact ceea ce electoratul bucureştean aşteaptă de la respectivele partide. Grupul pentru Dialog Social a iniţiat un apel la unitatea dreptei, care vorbeşte exact despre dorinţa tuturor bucureştenilor de a vedea aceste formaţiuni politice practicând un nivel de reponsabilitate corespunzător scopului comun. Dar sunt ei dispuşi la aşa ceva?
Realitatea crudă pare a arăta exact opusul. Nicuşor Dan, care se consideră „candidatul natural al bucureştenilor”, nu pare dispus să cedeze, ci mai curând pare dispus să caute sprijin în afara Alianţei USR Plus. Nu neapărat în mod nejustificat, având în vedere că echipa Barna, majoritară după ultimele evenimente din interiorul USR, nu are de gând să îl susţină. Mai degrabă ei l-ar susţine pe candidatul Plus, Vlad Voiculescu, care are avantajul de a candida în virtutea unei înţelegeri parafate între conducerea USR şi Plus. Şi care are şi el argumente personale foarte puternice. Ambii clamează legitimitatea candidaturii, dar propun variante diferite de departajare: sondaj, respectiv alegeri interne. Este greu de prevăzut că vor renunţa la poziţii.
Candidatul PNL este o enigmă, deşi deja s-a aflat pe surse că, previzibil, partidul face sondaje pentru a găsi un nume cu şanse. PNL nu are deloc intenţia de a abandona lupta pentru Bucureşti şi este sigur că va încerca să profite de situaţia politică favorabilă pentru a-şi adjudeca Capitala. Ba mai mult ca sigur că va încerca să îşi adjudece şi celelalte poziţii importante: Consiliul General şi primăriile de sector. Aşadar, deşi calculele actuale se fac în legătură cu acei candidaţi care s-au anunţat, ele nu ar trebui să excludă deloc un candidat puternic al PNL.
Tabloul este, să recunoaştem, descurajant. Dar nu iremediabil pesimist. Mai este suficient timp pentru negocieri, pentru alianţe sau, cine ştie, pentru gesturi altruiste în interesul binelui comun al bucureştenilor. Dar toate acestea ţin de decizia liderilor partidelor de dreapta şi de candidaţii lor.
Noi putem spera că discuţiile şi negocierile vor avea loc şi că va exista un rezultat. Pentru că oricare ar fi varianta aleasă, ea nu are cum să fie mai proastă decât repetarea scenariului şi perspectiva ca întrebarea din titlu să rămână una retorică. //
