Fenomenul Ponta: minciuna cu dovezile la vedere

Psihologii afirmă că în­cepem să minţim pe la 4-5 ani, când devenim conştienţi că putem scă­pa, prin rostirea unui neadevăr, de consecinţele faptelor noastre. Aici, începe să intervină educaţia, de acasă sau de la şcoală, care ne cere să spunem adevărul, fi­indcă, dacă s-ar clădi numai pe minciuni, viaţa socială ar deveni imposibilă. E adevărat, minciuni nevinovate sau, cum le-ar spune anglo-saxonii, „albe“, continuăm să spunem pentru tot restul vie­ţii: este reacţia instinctuală să ne salvăm pielea când suntem la ananghie sau să ne înfăţişăm cu o imagine mai bună decât cea reală în ochii celorlalţi oameni. În schimb, aceiaşi psihologi ne aver­tizează că, dacă ne clădim per­so­nalitatea numai pe minciună, tre­cem din sfera normalităţii în cea patologică, denumită „mitoma­nie“.

Politicienii sunt cunoscuţi, pre­tutindeni în lume, drept inamici ai adevărului, după cum atestă mulţimea de bancuri, maxime, anec­dote şi articole dedicate le­gă­turii dintre politică şi minciună. E de înţeles de ce: ca să câştigi voturi, sinceritatea nu e în­tot­deauna cea mai bună politică.

De câteva luni însă, România se confruntă cu un fenomen. Victor Ponta a ridicat obişnuita min­ciu­nă politicianistă la nişte stan­dar­de rar întâlnite până şi în această zonă a disimulării. Nu numai frec­venţa minciunilor guver­na­men­tale provoacă nedumerire: e vor­ba de un obicei de a minţi chiar cu documentele pe masă, cu do­vezile la vedere, ba, mai mult, de a trece la ofensivă împotriva ce­lui care îţi arată că nu spui ade­vărul. Scena de la conferinţa de presă din ziua dezvăluirii acor­dului cu Mircea Dogaru, în care premierul nu numai că neagă ceea ce poate vedea toată lu­mea, dar ia peste picior şi pune la punct cei câţiva ziarişti care îi arată documentul, cerându-le să citească cu voce tare din prima pagină, ca nişte şcolari, poate in­tra în analele nu numai ale minciunii gogonate, ci ale tu­pe­ului fără limite în momentul con­fruntării cu propriile neadevăruri.

Acest tip de comportament nu poa­te fi încadrat nici măcar în ca­tegoria „mitomanie“. Este vor­ba, mai degrabă, de o dorinţă agre­sivă, dusă până în pânzele albe, de a avea ultimul cuvânt, fie şi pe moment, în pofida a orice. Iar asta trădează un lucru foarte grav: un tip de monomanie care exclude dialogul, opinia celuilalt sau faptele aşa cum le arată rea­litatea, acea minimă onestitate măcar în faţa dovezilor pe care le presupune o societate nor­ma­lă. Un aspect care explică şi de­rapajele antidemocratice din Ro­mânia ultimelor luni.