Francofonia şi mândria

Magda Carneci 27.04.2010

De același autor

Incidentul mediatic recent cu „salutul român“, deşi scandalos şi nedrept, a propus şi a provocat, în felul lui, o lecţie de civilitate.

Trăind pentru o vreme în lumea franceză, mi s-a întâmplat de mai multe ori să sesizez o discrepanţă între felul în care românii fac caz de „francofonia noastră tradiţională“ şi modul în care francezii percep influenţa externă a propriei lor culturi. Românii tind adesea să prezinte într-o perspectivă magnifiantă, uneori exagerată, şi asta mai ales în faţa francezilor, rolul istoric fără îndoială important al modelului cultural francez în constituirea României moderne, de la mijlocul secolului XIX şi în prima jumătate a secolului XX. Francezii sunt adeseori descumpăniţi de entuziasmul cu care românii subliniază mimetismul cu care au copiat şi instituţii, şi legi, şi moravuri, şi cultură franceze.

Autocolonizarea francofilă a românilor îi ia uneori prin surprindere, ca fapt istoric de care ei nu au fost responsabili ca în cazul propriilor lor colonii din Orient şi din Africa. Şi reacţionează adeseori salubru şi reţinut în faţa generozităţii ciudate cu care românii îşi minimizează fără milă şi discernământ propria istorie şi propriile contribuţii la constituirea culturii şi civilizaţiei lor. Mi s-a întâmplat să asist la dezbateri publice în care francezii (sau alţi străini) le cereau românilor prezenţi să menţioneze fapte, nume, atitudini româneşti originale, de care primii ştiau, dar pe care ultimii le minimizau sau le treceau sub tăcere, dintr-o dorinţă de a se arăta mai europeni decât europenii sau dintr-o politeţe prost înţeleasă.

Ingenuitatea juvenilă a unei asemenea atitudini frecvente la români nu poate decât trezi suspiciunea de complacere în minorat şi chiar de iresponsabilitate, la un popor matur ca cel francez. Ea nu manifestă, de fapt, dincolo de impresia imediată a „bună creştere“ culturală, decât un complex de inferioritate prea multă vreme hrănit şi cultivat, pentru a mai fi productiv şi relevant în actualitate. Serviabilitatea culturală exagerată este citită ca o servitute morală. Lipsa de mândrie faţă de istoria şi cultura noastră trecută şi actuală, aşa cum e ea şi atât cât e ea, este resimţită ca o lipsă de maturitate civică şi socială.

Francezii (sau, mai nou, polonezii – vezi polonofia uşor exagerată din jurul morţii tragice a preşedintelui polonez Lech Kaczyński din 10 aprilie) nu au nevoie de temenelile noastre mediatice sau academice sau de alte feluri. Ei ştiu că orice cultură nu se naşte din neant, ci din alte culturi, mai vechi sau mai recente, că ea este rezultatul unui melanj unic de multiple influenţe şi de circumstanţe istorice diferite, că ea trebuie asumată ca atare şi făcută să evolueze, în ciuda dificultăţilor şi a defazajului de timp sau de împrejurări. O cultură este ca o persoană umană, nu te poţi lăuda până la bătrâneţe cu ce guvernantă sau ce profesori formidabili ai avut, trebuie să-ţi asumi propria condiţie şi unicitate, fără să te compari mereu, autodenigrator şi defavorabil, cu vecinii sau cu străinii.

Nu există cultură sută la sută originală, după cum nu există cultură perfectă. Fiecare cultură dezvoltă anumite aspecte ale faptului uman şi social total, după cum neglijează alte aspecte. Este necesar şi util să ne comparăm cu alte culturi spre a prelua, lucid şi pragmatic, ceea ce e mai pus la punct în altă parte, şi nu doar spre a ne indigna la nesfârşit, plângăcios şi neputincios, de propriile noastre neajunsuri. Dar este absolut vital să dezvoltăm o atitudine pozitivă faţă de noi înşine, spre a nu dărâma cu o mână ceea ce construim cu cealaltă.

Francezii înşişi privesc iradierea modelatoare a propriei lor culturi, la care fac aluzie adesea românii, ca pe un fapt ce ţine de acum de istorie. Deci de trecut. Şi se deschid curajos către o nouă etapă de civilizaţie, în care se confruntă cu globalismul şi se adaptează activ şi reactiv la el, fără a-şi uita sau minimiza propria istorie, dar şi fără a o invoca ca pe un fetiş glorios care i-ar scuti de efort şi de evoluţie.

La emisiunea On n’est pas couché de la TV France 2, din 17 aprilie, comicul Jonathan Lambert a imitat gestul de cerşire al ţiganilor români din Franţa, numindu-l „salut român“, ca un calambur la „salutul roman“ clasic. Incidentul mediatic recent cu „salutul român“, deşi scandalos şi nedrept, a propus şi a provocat, în felul lui, o lecţie de civilitate. Pe de o parte, trebuie să ne asumăm ca naţiune cu minoritatea noastră romă cu tot şi să lucrăm mai mult la integrarea ei civilizată, dacă vrem să nu suferim în „imaginea naţională“ şi să nu cădem din nou în complexul nostru clasic de inferioritate / infantilitate. Pe de altă parte, reacţia de pe Internet, promptă şi inspirată, a româ­nilor de pretutindeni indică poate că intrăm într-o primă adultitate. Francofilia nu exclude mândria.//

Cuvinte cheie: Franta, francofonie, nationalism, sovinism, mediatic.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22