De același autor
A fost ridicat într-o dimineaţă, dus la Aiud cu ochelari de tablă peste ochi, silit să îşi mănânce excrementele, bătut, înjurat de mamă, convins că familia, prietenii, oamenii oneşti din preajmă l-au abandonat şi turnat în cel mai mârşav şi dezumanizant mod. A ieşit de acolo cu sufletul gârbovit. Cu mintea făcută pliu peste frânturile de imagini în care lumea era bună. Cu marea ruşine că face parte din rău. Ori de câte ori vedea pe aceeaşi parte a străzii un chip de la Aiud, traversa precipitat. Se ascundea. Cu asta am avut de-a face în comunism.
Nu cu o patrie cu grâne aurii, nu cu trenurile care ne duceau la Mamaia, nu cu o egalitate feerică şi neîncăpătoare. Şi dacă bunicii şi părinţii nu ne-au povestit suficient, dacă ne-au minţit şi pe noi amăgindu-şi vieţile, au făcut-o sacrificându-ne. Dacă ei s-au ascuns în spatele unor vieţi neînsemnate, dacă ei şi-au întors privirile de la temniţele în care mureau oameni, în care erau pervertiţi tineri,aşa cum s-a întâmplat la Piteşti, dacă lor nu le păsa de răul care li se întâmpla multora, dacă îşi duceau viaţa aidoma unor gândaci care se trezesc, îmbucă o firimitură şi apoi se duc la culcare, nu aveau dreptul să ne înveţe şi pe noi cum să abdicăm de la umanitate. Sună dur? Preţios? E vară şi în spatele iluziilor se joacă un film bun? Altfel nu e de înţeles cum legitimăm furtul unei democraţii imperfecte, e drept, dar cu marea virtute a libertăţii. Ne uităm cum sunt desfiinţate şi deturnate de la rostul lor instituţii. Şi nu e vorba doar despre instituţii politice, aici este marele pericol, ci despre instituţii sociale, culturale, juridice. Au trecut doi ani de când o instituţie care tocmai se însănătoşise, Institutul Cultural Român, a fost atacată.
Cu toată asumarea termenului, atacul nu a însemnat îndepărtarea unei echipe competente de la conducerea Institutului, ci deturnarea mizei, până atunci aceea de diplomaţie culturală şi deschidere a României către pieţele culturale occidentale. Cu ce folos?, ne întrebăm sau ar trebui să ne întrebam. În preambulul Ordonanței de Urgență, Puiu Hașotti, ministrul Culturii din acea vreme, susținea urgenţa trecerii ICR în subordinea Senatului şi mutarea accentului pe identitatea naţională a românilor de pretutindeni. Iată ce ne mai spune textul ordonanței din 13 iunie 2012: „Avînd în vedere necesitatea consolidării și amplificării, sub diferite forme, a relațiilor culturale cu comunitățile românești de peste hotare, în scopul păstrării și perpetuării identității naționale”, ICR-ul ar trebui reformat. Un alt fost ministru aflat la conducerea Culturii, Mircea Diaconu, explica, la postul de televiziune preferat de dumnealui şi care a contribuit major la câştigarea unui loc în Parlamentul European: “Am avut discuții foarte ample cu Andrei Marga și concluzia a fost că și ICR trebuie să cânte în același cor.” În acelaşi cor nu cântă nici Andrei Pleşu, nici Horia Roman-Patapievici, nici Mircea Cărtărescu. Andrei Pleşu, una dintre cele mai vii şi autentice voci ale României postdecembriste, a fost dat pe mâna Antenei 3. Pe cel de-al doilea, omul care a reconstruit Institutul Cultural Român şi l-a aşezat pe drumul european, l-au pus la zid prim-ministrul României şi soţia dumnealui, europarlamentarul Daciana Sârbu: îşi vorbeşte de rău ţara, nu ar trebui lăsat să ne reprezinte nicăieri în lume. Nu ajută dirijorul să se infiltreze în toate reţelele de putere, până şi în cea a românilor care îşi fac rostul şi îşi duc traiul în afara graniţelor.
Mai grav însă: ne uităm cu toţii cum se instaurează zi de zi un simulacru de democraţie. Cu tot arsenalul: propaganda, deificarea, martirizarea. Ce ne imaginam, că dictatura coboară din tancuri? Nu, adevărata dictatură se obţine dejucând instrumentele democratice. Făcând presă, seară de seară. Acuzând, din duba poliţiei, persoanele competente din justiţie. Votând în Parlament, chiar dacă eşti condamnat definitiv la închisoare (cu suspendare, iată artificiul!). Adrian Năstase, care îşi execută, astăzi, a doua condamnare pentru corupţie, este recuperat de camarazi, aşa cum s-a întâmplat şi cu “eroii” comunişti. L-am văzut tronând pe prima pagină a Jurnalului Naţional, alături de Maniu. Un alt condamnat, nedefinitiv, patron de presă, se îmbracă frumos de două ori pe lună şi acuză sau o ameninţă ludic pe Laura Codruţa Kovesi, din faţa instanţei. Totul, transmis in direct de televiziuni. Sub atenta supraveghere a preşedintelui Consiliului Naţional al Audiovizualului, Laura Georgescu, care, între o protejare a lui Sebastian Ghiţă, parlamentar PSD, dar şi patron de presă, şi un mic şantaj pentru cinci laptop-uri, butonează în plictis telecomanda.
