De același autor
Reluarea temei sus-menționate a fost prilejuită de o recentă dezbatere organizată de Grupul pentru Dialog Social (GDS) și de Revista 22. În pofida discuțiilor aprinse uneori, am constatat substanțiale modificări de stil din mai multe perspective.
Indubitabil, prezența religiei în școli generează una dintre cele mai aprinse controverse referitoare la Biserica Ortodoxă Română (BOR), majoritară. Dincolo de cele câteva locuri comune rostite în astfel de prilejuri, constatăm un altfel de discurs din partea BOR, dar și din partea unor reprezentanți ai societății civile.
Obișnuit prin structură să privesc partea plină a paharului, consider că nu poate fi trecută cu vederea intervenția domnului Gabriel Liiceanu (chiar dacă bazată, parțial, și pe informații inexacte), care, sper, va fi transcrisă și publicată integral în numărul din Revista 22 dedicat evenimentului. De asemenea, la celălalt pol – chiar dacă poate fi considerată o întâlnire multipolară, prin participarea unor reprezentați ai catolicismului (Pr. Wilhelm Dancă, decanul Facultății de Teologie Romano-Catolică, București), ai mozaismului, ai penticostalilor etc. ori prin mai mulți reprezentanți ai organizațiilor civice interesate –, s-a remarcat prezența reconfortantă a Pr. Ionuț Corduneanu, consilier patriarhal, ale cărui intervenții anunță un alt tip de discurs în dialogul BOR – societate civilă (mă refer și la cea cu scopuri trepidant laicizante, după modelul laicității franceze).
Întrucât am fost invitat și am participat la rându-mi la această dezbatere, voi nota sau relua mai jos câteva gânduri pe acest subiect, rostite în calitate de profesor de religie creștin-ortodoxă, pe care am predat-o cu ceva ani în urmă într-un colegiu bucureștean, dar și de istorie a religiilor, predată în medii preuniversitare și universitare.
- Este o evidență că o astfel de discuție presupune o imensă plajă de abordări. Am reținut obișnuitele reproșuri, punctuale, la adresa unor manuale de religie ancorate încă în secolul XIX (în cel mai bun caz). Da, acestea sunt slabe, perfectibile, conținând încă tehnici pedagogice ridicole prin care se dorește educația creștin-ortodoxă a copiilor noștri. Ceea ce s-a observat din discuții și trebuie evidențiat este că pe de o parte Patriarhia BOR, pe de altă parte Ministerul Educației (de asemenea reprezentat) se declară deschise îmbunării acestei situații. Raționamentul nerostit este simplu: majoritatea membrilor Sf. Sinod al BOR, în frunte cu Patriarhul, aparțin deja altei generații, comparativ cu situația de acum 20 de ani, când BOR era condusă de ierarhi aparținând vechiului regim comunist. De aceea și exemplele aflate în dezbatere au fost parțial desuete: instalarea în scaunul patriarhal în 2007 a PF Daniel a generat „reacții în lanț” care au schimbat multe, inclusiv în problema învățământului. Nu putem „rostogoli” în spațiul public exemple jenante, disfuncții de acum 10-15 ani, când situația reală astăzi este alta. Însăși prezența la dezbaterea GDS și discursul constructiv încercat (nu totdeauna reușit, dată fiind înfierbântarea majorității participanților) de reprezentantul oficial al BOR – însoțit, din nefericire, de un coleg numit, cred, George Grigoriță, cam agitat și necivilizat – vine să confirme acest fapt. Dacă BOR va scoate în față astfel de oameni (foarte tineri, de altfel, dar excepțional pregătiți), precum Pr. Ionuț Corduneanu, putem considera că bună parte din dispute au reale șanse de îmbunare.
- De cealaltă parte, discursul și atitudinea obișnuit ostilă religiei în sine, practicate în mod programatic de câteva organizații prezente la dezbatere, „specializate” în promovarea ateismului în România prin varii mijloace (inclusiv prin dovedite manipulari de informații ș.a.), a avut parte de o serioasă contrabalansare dinspre intelectuali de calibru (Gabriel Liiceanu, Andrei Cornea sau mai tinerii Eugen Ciurtin, Ștefan Vianu, Andrei Găitănaru) – o atmosferă firească spațiului GDS. BOR va ieși totdeauna în câștig dacă va asculta opiniile acestora, chiar dacă uneori pot fi distorsionate de eventuale manipulări existente pe piață (vezi pct. 4, mai jos). Discursul domnului G. Liiceanu, care făcea referire la obligativitatea cunoașterii temelor esențiale ale Vechiului Testament și ale Noului Testament pentru orice om care vrea să înțeleagă cultura occidentală, ar merita reprodus în toate manualele de religie adresate tinerilor, indiferent de confesiune...
- Afirmația de mai sus este încă o dovadă a faptului că BOR ar trebui să-i cultive mai des pe acei intelectuali care o privesc critic și nu exclusiv yesmanii, cum se cam petrece acum... Presupunând că ambele părți stăpânesc arta dialogului, aceste întâlniri n-ar fi decât un câștig pentru toți! Nu contează faptul că unii mai puțin duși la biserică nu știu cum să i se adreseze protocolar unui anume ierarh, ci buna sa intenție este importantă. A nu se uita că acum câțiva ani doi intelectuali, adesea incriminați aiurea, inclusiv de clerici ai BOR, din motive mai curând semidocte ori în urma unor manipulări de teapa celor practicate la Antena 3 – mă refer la același G. Liiceanu și la H.-R. Patapievici –, au luat apărarea prezenței icoanelor în școli! Se dovedește astfel că BOR poate dialoga și cu personalități ale societății civile, chiar dacă nu sunt totdeauna „creștini practicanți”, ci „doar” bine ancorați în cultura de amplă respirație și, mai ales, onești – ceea ce cântărește sensibil mai mult în dezbaterile publice comparativ cu semidocții habotnici incapabili de discursuri credibile. Dar și reciproca este valabilă. Poate că acei critici fără leac ai religiei, în general, și ai BOR, în particular, și-ar mai nuanța părerile dacă ar dialoga mai des cu teologi de calitatea Pr. Ionuț Corduneanu sau cu vreun ierarh care știe să asculte, să vorbească pe limba acestui secol și, mai ales, să zâmbească...
- Da, există manipulări provenite din multiple surse. Numeric vorbind, BOR este cea mai mare Biserică Ortodoxă din țările UE. Atacurile împotriva acesteia provin uneori și dinspre celelalte Biserici Ortodoxe și deseori dinspre alte confesiuni creștine ori dinspre cei pe care i-aș numi – după modelul Martorilor lui Iehova – ”Martorii laicității” (cu nimic mai prejos în agresivitatea cu care își promovează ideologia). Nu în ultimul rând, există interese geopolitice, iar Biserica (Ortodoxă și Greco-Catolică, mai ales) a reprezentat totdeauna pentru români, fie că vrem, fie că nu vrem s-o recunoaștem, un puternic coagulant, un vector de securitate și de apărare. De aceea, nu ar trebui să privim indiferenți la „jocurile” făcute de Biserica Rusiei în mod direct în Basarabia și, prin interpuși profesioniști, ori prin „idioții utili” – puzderie în mediile ortodoxe conservatoare! –, chiar în România...
- Cu toate acestea, un proverb din Orientul Apropiat spune astfel: „Singura cetate care nu poate fi cucerită este cetatea fără de ziduri”. În pofida faptului că religia creștină s-a născut în același spațiu care a generat celelalte două religii abrahamice, ortodoxia, în general, și BOR se comportă precum o cetate permanent asediată! Se apără cu mijloace mai mult sau mai puțin inteligente, dar rarisim cu subtilitate ori înțelepciune. Exemplu: atacurile aproape săptămânale, suburbane, la adresa reprezentanților media prin comunicatele (țâfnoase, arțăgoase, pline de etichete) emise de Patriarhia BOR – nu fac decât să răspundă cu aceeași monedă agresivității practicate de jurnaliștii laici! Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, s-ar zice, ne întoarcem la Vechiul Testament... Să nu ne mire așadar – dincolo de posibila agendă ascunsă a unor persoane particulare ori instituții mai mult sau mai puțin vizibile – ostilitatea din media la adresa religiei ortodoxe, la adresa BOR, inclusiv în privința prezenței orelor de religie în școli. Un caz punctual, un scandal câteodată minor din BOR devine rapid, din cauza unei media preponderent ostile, scandal național. Fie că este vorba despre cine știe ce afirmație ridicolă dintr-un manual școlar, fie că vorbim de comportamentul inadecvat al vreunui profesor de religie, al unui preot, ierarh etc. Bref: folosind o expresie incorectă politic & teologic: în materie de învățământ religios, dracu’ nu e chiar așa negru cum ar vrea unii să pară...
- Apoi, dincolo de manualele de religie, foarte importante, problema reală este resursa umană – mai gravă și mai importantă! Cine predă religie în școli? Care este nivelul de pregătire psihologic, cultural, științific, teologic, spiritual al profesorilor de religie? Prea puțini dintre acești oameni au vocație de dascăl – dar câți au din învățământul românesc? –, nu mai zic, vorbă mare, vocație de îndrumător spiritual! Cei mai mulți sunt simpli activiști, precum activiștii altor culte religioase (să nu facem obsesie pe BOR!), precum activiștii laicității, precum activiștii oricărui partid politic de mâna a treia – cum sunt toate partidele în România aflată în perpetuă tranziție... Cine operează și cum se practică selecția acestor profesori de religie pentru a primi „binecuvântarea” (aprobarea ierarhului locului) de predare a religiei în școală? De ce am uitat sensul primar, profund spiritual (duhovnicesc) al binecuvântării? – aceasta devenind astăzi o simplă hârtie, o semnătură grăbită, un act strict birocratic. S-a ajuns la paradoxul ca numai cel care se spovedește să poată primi sau nu împărtășania, dar aprobarea pentru a preda religie în școli, așadar de a vorbi despre/întru Hristos unor suflete curate, de (de)formarea cărora răspunzi până la moarte și dincolo, să o poată primi orice personaj cu vagă pregătire teologică. A ajuns să predea religie ortodoxă orice semidoct care deține diplomă de teolog obținută la vreuna din nenumăratele instituții (seminare, facultăți) de provincie. De ce discursul acestora intră constant și pe terenuri improprii disciplinei? Cine îi învață pe profesorii de religie pedagogia creștină și diferența dintre mărturisire și activism? Dar pe profesorii acestora, cei care predau în seminare, în facultăți, pe clerici, în general, cine-i învață mărturisirea și nu activismul??
- Și care este relația cu celălalt: catolicul, (neo)protestantul, non-creștinul, ateul? Da, avem nevoie de predarea religiei (propriei confesiuni) în școli și chiar în licee – de ce nu, căci adolescența este vârsta întrebărilor existențiale esențiale –, dar tot în liceu, măcar în ultimele două clase, consider sine qua non predarea istoriei religiilor. Este adevărat că se predau oarece noțiuni deja, pe alocuri, în cadrul orelor de religie din liceu. Dar acestea sunt predate subiectiv, tot de teologi, prin prisma ortodoxiei, și nu cu obiectivitate științifică! Realitatea este că în țara lui Mircea Eliade și a lui Ioan Petru Culianu nu există oameni calificați care să predea istoria religiilor (religii comparate)! Ceea ce se învață acum în facultățile de teologie sub denumirea de „istorie a religiilor” este o tratare apologetică, prin care să fie evidențiată propria confesiune. Deocamdată, singura instituție de învățământ din România în care există o abordare științifică a acestei discipline este masterul de studii religioase din cadrul Universității București. Ce-ar zice oare un Mircea Eliade despre această Românie?
- Din numeroase discuții private știu că mulți din oficialii BOR sunt de acord, măcar parțial, cu afirmațiile notate mai sus. Prezența decentă, inteligentă – vorbim aici înainte de toate de inteligență spirituală (duhovnicească)... – a religiei în școală și în spațiul public va aduce și răspunsul la întrebarea dacă peste câteva decenii bisericile care s-au tot construit astăzi vor mai avea sau nu la fel de mulți credincioși. Deocamdată, orice statistică onestă arată că, de aproximativ un deceniu, încrederea în Biserică scade lent...
Ar mai fi multe de spus, dar mă opresc aici, cu speranța că astfel de întâlniri ar putea fi organizate mai des, inclusiv în spații ale BOR sau ale altor culte, că ar putea participa și ierarhii direct răspunzători de prezența religiei în școli.
În fond, fie că vrem, fie că nu, indiferent de vremelnicele tabere, poate vom descoperi cu toții cândva că, dincolo de orice zid real sau închipuit, singura cetate inexpugnabilă este aceea din inima noastră...
