Ce e mai periculos: unicameralismul sau tirania majorităţii într-un bicameralism egalitar?

Ce e mai periculos pentru democraţie: un Parlament unicameral sau o majoritate parlamentară, distribuită egal într-o structură bicamerală egalitară, care pune în aplicare, ca la carte, tirania majorităţii, fără ca nimeni să-i poată pune stavilă?

Surzi în faţa vocii poporului

După indiciile de până acum, următoarea amendare a Constituţiei (a treia în decurs de 23 de ani, care va fi făcută la propunerea ace­luiaşi partid practic – în 1990, F.S.N., din 2003, P.S.D, în 2013, oficial, în alianţă cu P.N.L. şi P.C.) se va realiza doar acolo unde vor reprezentanţi ai unei părţi a popo­ru­lui. Nu acolo unde a cerut po­po­rul, în proporţie covârşitoare. Trecerea la sistemul unicameral şi diminuarea numărului de parlamentari sunt idei ignorate de Putere. Asta deşi 72,3% dintre românii care au participat la referendumul din 22 noiembrie 2009 s-au declarat de acord cu trecerea la un Parlament unicameral, iar 83,31% s-au pronunţat în favoarea reducerii numărului de parlamentari.

Argumentul reprezentanţilor Puterii pentru refuzul ideii de unicameralism este teama faţă de o posibilă instaurare a unui regim tiranic. Argumentul pentru refuzul diminuării numărului de parlamentari nu a fost dat oficial. Poate fi, însă, uşor de dedus: prin diminuarea numărului de parlamentari, se pierd nu doar oameni, soldaţi disciplinaţi în partid, ci şi zone de influenţă, aducătoare de bani.

Argumente pro-unicameral, argumente pro-bicameral

Dacă prevederile Constituţiei din 1991, privind reînfiinţarea Parlamentului bicameral, au fost explicabile prin temerea faţă de o posibilă reeditare a experienţei regimului totalitar anterior anului 1989, menţinerea lor şi în Constituţia din 2003 nu a fost justificată. Sau nu în forma în care funcţionase bicameralismul timp de 12 ani, adică într-o asimetrie formală doar (în care şi senatorii, şi deputaţii au fost aleşi prin acelaşi sistem de vot, direct de către cetăţeni, au reprezentat aceeaşi populaţie şi au avut un mandat comun de patru ani), iar cele mai importante decizii (investirea Guvernului, moţiunea de cenzură, asumarea răspunderii, adoptarea bugetului) au fost luate în şedintele comune ale celor două Camere.

Pledoaria pro-unicameral ar aduce în faţă argumente de genul reducerea numărului de parlamentari, simplificarea procesului legislativ, înlăturarea redundanţelor procedurale. Ar putea fi, de asemenea, luat în calcul şi faptul că numărul sistemelor legislative bicamerale este în scădere la nivel global. Unele voci avansează ideea existenţei unicameralismului în două treimi din statele lumii. În UE, 14 state au Parlament unicameral: Luxemburg, Malta, Cipru, Estonia, Finlanda, Grecia, Letonia, Lituania, Portugalia, Slovacia, Suedia, Ungaria, Bulgaria şi Danemarca, e adevărat, toate având o populaţie mai mică decât România.

Potrivit Raportului Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Regimului Politic şi Constituţional din România, există, teoretic, şi motivaţii în numele cărora este justificată menţinerea bicameralismului. Prima temere faţă de unicameralism este că acesta poate fi punctul de plecare al unei tendinţe de tiranie a majorităţilor politice. Apoi, o singură Cameră se poate dovedi inadecvată dacă are intenţia de a reprezenta, nuanţat, minorităţi politice sau grupuri regionale. Nu în ultimul rând, un Parlament unicameral nu garantează neapărat evitarea blocajelor de natură constituţională. Sistemul bicameral, în schimb, poate oferi un control mai eficient asupra Executivului, poate îmbina principiul reprezentării la nivel naţional cu principiul reprezentării la nivel teritorial, poate asigura realizarea unor politici de descentralizare mai eficace şi poate evita pericolul pe care îl reprezintă concentrarea întregii puteri legislative într-un singur corp.

Asta, teoretic. La noi, practica arată altfel. E suficientă o analiză a stării de drept şi o privire retrospectivă, care nu trebuie să meargă prea departe în timp, asupra stării de fapt din Parlament.

Tirania majorităţii

Diferenţele între cele două Camere ale Parlamentului sunt, în momentul de faţă, nesemnificative. Bicameralismul românesc este simetric şi congruent, atâta timp cât şi senatorii, şi deputaţii sunt aleşi prin acelaşi sistem de vot, direct de către cetăţeni, reprezintă aceeaşi populaţie şi au un mandat comun de patru ani. Şi, e dovedit, nu funcţionează cum trebuie. Sistemul similar de vot şi al deputaţilor, şi al senatorilor a dus la aceeaşi majoritate parlamentară, cu aceleaşi interese şi făcând aceleaşi jocuri politice, şi în Camera Deputaţilor, şi în Senat. Iar asta s-a întâmplat şi în legislatura 2008 - 2012, şi în cea actuală. O dovadă că nici sistemul de vot uninominal în actuala formă nu a reuşit să schimbe lucrurile în bine. Dovadă consfinţită la alegerile din decembrie 2012, când votul s-a dat partidului, nu omului. Altfel, nu se explică cum şoferi, turnători la Securitate dovediţi în Justiţie, corupţi până în dinţi ori puşcăriabili cu alte tipologii penale, oieri sau inofensivi semidocţi să se detaşeze net la urne. Formând apoi majoritate şi în Cameră, şi în Senat.

Evenimentele din vara anului trecut au demonstrat că, având concursul majorităţii parlamentare subordonate politic, legea poate fi interpretată după bunul plac al unui om aflat în vârful piramidei. Dacă nu poate fi interpretată, este schimbată. Dacă nu poate fi nici schimbată, este eludată sub masca unei aparente tente de legalitate. Majoritatea din cele două Camere ale Parlamentului nu numai că nu i-au pus stavilă acelui om aflat în vârful piramidei, dar l-au şi susţinut. La unison.

Astfel, în doar câteva zile au fost schimbate conducerile celor două Camere ale Parlamentului şi revocat Avocatul Poporului. A vrut apoi domnul Ponta „Monitorul Oficial” în subordine, pentru eficienţă sporită în mişcările ulterioare? Nicio problemă. Dorinţa i-a fost îndeplinită. A vrut premierul să plece la Consiliul European în locul rezervat prin Constituţie preşedintelui? Parlamentarii U.S.L. au răspuns cu promptitudine doleanţei şi au decis: Constituţia nu poate fi un impediment în calea capriciului prim-mi­nisterial. Aşa că, în contradicţie cu Legea fun­­da­mentală, au hotărât ei, premierul a putut re­prezenta România la Consiliul European, în vara anului trecut. A vrut prim-ministrul să fie sigur că această fericire – care era de aşteptat să genereze un conflict juridic de natură constitu­ţio­nală – nu îi va fi umbrită pe viitor de o decizie a Curţii Constituţio­nale? Prie­tenii săi din Parlament au jucat din nou rolul peştişo­ru­lui de aur. Şi, iarăşi fără fundament real, au decis rapid să încerce îngrădirea prerogativelor CCR, pentru ca acea­stă instituţie să nu se mai poată pronunţa asupra de­ci­ziilor luate de Legislativ, iar dacă s-ar fi pronunţat, totuşi, hotărârea să nu aibă repercusiuni juridice asupra celor care au în­călcat Constituţia. A vrut domnul Ponta să-l suspende pe şeful statului? Aceeaşi majoritate parla­mentară s-a ocupat şi de acest as­pect. S-a mers până la încercarea modificării, cu dedicaţie, a Legii referendumului, pentru ca demiterea preşedintelui să se facă mult mai uşor. Etc. etc. etc.

În virtutea teoriei, una din Camere avea posibilitatea sau obligaţia de a contracara deciziile care sfidau democraţia, luate de cealaltă Cameră. În practică, nu s-a întâmplat acest lucru. Am asistat la o conjuraţie a ticăloşiilor şi a iresponsabilităţii. Altfel nu poate fi caracterizată atitudinea de a pune în pericol statul de drept de dragul sau la ordinul unor vremelnici şefi de partide.

Renunţare benevolă la zonele de influenţă?

Celalălt punct din referendumul din 22 noiembrie 2009, de asemenea ignorat de actuala Putere, în cadrul discuţiilor privind propunerile de nodificare a Constituţiei, l-a reprezentat diminuarea numărului de parlamentari.

Calculele oficiale – realizate la nivel de 2010, când în Parlamentul României erau 471 de parlamentari, nu 588, câţi sunt acum – arătau că, prin reducerea numărului de parlamentari la 300, la bugetul de stat s-ar fi făcut o economie de peste un milion de euro lunar, sumă la care se adaugă cea provenită din scăderea numărului privilegiaţilor cu pensii speciale şi sume forfetare aflate la dispoziţie.

Niciun cuvânt oficial dinspre Putere despre intenţia de a pune pe lista de modificări constituţionale acest aspect, dar nici explicaţii faţă de lipsa de interes. E o ignorare, pur şi simplu, a ideii. Sfidând poporul şi însăşi noţiunea de suveranitate a acestuia şi dovedind, astfel, că suveranitatea poate fi, în contradicţie cu Constituţia, doar apanajul unei majorităţi parlamentare. Atitudinea aceasta are, însă, o explicaţie, neoficială: prin diminuarea numărului de parlamentari se pierd nu doar oameni, soldaţi disciplinaţi în partid, ci şi zone de influenţă, aducătoare de bani.

Problema principală: majoritatea parlamentară care se vrea mai presus de Constituţie

Având în vedere caracterul unitar al statului, dimensiunea relativ redusă a acestuia, omogenitatea naţională, inexistenţa unor clivaje majore, care să necesite prezenţa unei Înalte Camere chemate să reprezinte interese foarte diferite, unicameralismul s-ar putea plia pe necesităţile actuale. Însă în prezenţa unor mijloace eficiente de exprimare a democraţiei semi-directe şi de garantare a libertăţilor publice: referendum legislativ, o întărire eficientă şi de facto a rolului Avocatului Poporului şi prerogative acordate autorităţilor locale pentru ca acestea să se poată constitui ca o contra-putere faţă de majoritatea parlamentară.

În cazul în care se va opta, totuşi, pentru păstrarea formulei bicamerale a Legislativului, ar trebui să existe două Camere care să fie diferite şi prin modalitatea de desemnare a membrilor, şi prin prerogativele de care dispun. Altfel, ne vom învârti în acelaşi cerc vicios, ani mulţi de acum încolo. Putând fi oricând, din nou, captivi ai intereselor conjuncturale ale unei majorităţi parlamentare, egal distribuite în cele două Camere, o majoritate care se crede mai presus de Constituţie şi acţionează în consecinţă. Fără să i se întâmple nimic.