'Procurorii culturii' şi sentinţele ce preced rechizitoriile

Când oameni cu mult succes la public, oameni carismatici, care ştiu să-şi ambaleze impecabil mesajul, fluieră altă arie decât cea dorită de actuala Putere, sunt percepuţi ca factori de risc. Iar cea mai la îndemână metodă a conjuraţiei resentimentare de a le diminua auditoriul este să-i înlăture din funcţia ce le oferă vizibilitate. Eficienţa lor profesională, dovedită în importante instituţii de cultură, nu este nici argument, nici impediment.

Lecţie de umilire publică

Din cinci directori de instituţii publice de cultură din Timişoara – Muzeul Satului Bă­nă­ţean, Muzeul Banatului, Muzeul de Artă, Teatrul pentru Copii şi Tineret “Merlin” şi Centrul de Cultură şi Artă – patru au trecut testul evaluării manageriale pe 2012. Cu note aproape de perfecţiune. Unul singur, di­rec­torul Muzeului de Artă, Marcel Tolcea, a căzut examenul. Cu o umilitoare no­tă de 5.89. Întâmplător, în timpul liber domnul Tolcea este şi editorialist al unui blog intitulat inocent “Vocile dreptei”. Cu siguranţă, fără legătură cu acest amănunt, vocile Comisiei de evaluare a perfor­manţelor mana­geriale ale di­rectorului Muzeului de Artă, din cadrul Consiliului Judeţean Timiş – a cărui conducere este membră a familiei USL –, au decis, câteva zeci de minute, că trebuie să-i înceteze contractul de management.

Nu a contat faptul că două treimi din expoziţiile temporare de anul trecut le-a făcut fără să pri­mească un leu de la bugetul public. Nu a contat nici notorietatea naţională şi internaţională pe care muzeul a dobândit-o sub conducerea sa. Nici cele peste 250 de apariţii favorabile în mass-media. De fapt, nu te poţi dumiri ce a contat în evaluarea aceasta. Pentru că anunţul privind încetarea contractului de management, postat la câteva ore după control, pe pagina web a C.J. Timiş, este sec. Fără explicaţii. Fără detalii care să vorbească despre criteriile de evaluare avute în vedere, despre minusurile identificate, despre căderea profesională a membrilor comisiei de a se pronunţa pe un act managerial la o instituţie de cultură. Pentru că printre ei se re­gă­sesc, în contradicţie cu orice logică, un is­toric şi un fost şef de sindicat, actual consilier ju­deţean PSD. Şi se mai regăsesc şi doi profesori universitari de la Uni­versitatea Naţională de Arte Bucureşti, unul fiind rectorul instituţiei, care ar avea căderea profesională, dar despre care an­gajaţii Muzeului nu-şi amintesc să-i fi văzut vreo­dată călcând pragul instituţiei, nici măcar la un vernisaj de pictură.

Episodul acesta, al scoaterii din scenă a unui director de muzeu de artă, de către oameni care ar avea competenţe în cu totul alte domenii de activitate, îmi amin­teş­te de un incident din primăvara anului trecut, când, venit la Timişoara la un târg de carte, directorul de atunci al ICR, Horia Roman Patapievici, era “răstignit” public pentru… incompetenţa sa managerială. De cine? De un domn cu o pancartă pe care scria cu litere ce trădau lipsa exerciţiului caligrafic “Jos Patapievici, călăul cul­turii române”. Am aflat atunci că protestatarul, ca­re trebuia să pozeze într-un fin cunoscător al culturii româneşti, al filosofiei pata­pieviciene şi al managementului cultural, a fost director al Com­bi­natului Solventul. Jenantul spectacol al omului cu pancarta părea, însă, să respecte la literă o regie.

Urmând logica aceasta ilogică, dacă s-a putut ca un director de combinat chimic să fie un fin cunoscător al managementului cultu­ral, de ce nu ar putea un specialist în mişcări de stra­dă sau un specialist în cultură şi societate în Epoca Mo­dernă să se pronunţe în privinţa managementului unui muzeu de artă? Se poate. Pentru că jocul de-a competenţa se face în numele unei cauze nobile de partid, aceea de eliminare din joc a indezirabililor. Iar atunci se ştie că sentinţa precede rechizitoriul.

Înlăturarea “intelectualilor lui Băsescu” din prim-planul vieţii publice, prioritate zero pentru Guvern

Episodul de la Timişoara a avut un precedent. Mai sonor. În vară, războiul ce fusese declanşat în ultimii ani împotriva “intelectualilor lui Băsescu” trecuse de etapa atacurilor calomnioase şi a şicanărilor la nivel instituţional. Înlăturarea “intelectualilor lui Băsescu” din prim-planul vieţii publice devenise prioritate zero pentru Guvern. S-a ajuns la concluzia că e mai sănătos ca, în cazul în care persoana indezirabilă nu poate fi dată afară, să se apeleze la modificarea, forţată, a legii şi, pentru mai multe şanse de izbândă, la restructurarea instituţiei. Nu a mai vrut primul-ministru Victor Ponta “intelectuali ai lui Băsescu” în funcţii publice? I-a înlăturat. Fără explicaţii.

Cu staff-ul ICCMER a fost simplu. “Execuţia” s-a derulat fără probleme, dat fiind că instituţia este în subordinea Guvernu­lui. Vladimir Tismăneanu a fost schimbat din funcţia de preşedinte fără o analiză a activităţii instituţiei coordonate de el şi fără o analiză a performanţei sale profesionale.

În cazul ICR, lucrurile au fost puţin mai compli­ca­te. Nu pentru că ICR era deja pe picior de egalitate cu Goethe-Institut, British Council sau Institut Francais. Nu pentru că, dn 2005 până în 2011, a contribuit la publicarea, în 24 de limbi, a 319 titluri, doar în 2011 sprijinind financiar publicarea a 65 de titluri de carte în afara ţării. Nu pentru că a organizat 859 de evenimente în străinătate, la care au participat aproximativ 2.680.000 de persoane, şi alte 111 în România. Nu pentru că, în 2011, a implicat în diversele proiecte derulate în străinătate 2.670 de artişti şi personalităţi culturale. Nici pentru că, în acelaşi an, organizase 31 de evenimente dedicate românilor din diaspora. Nu pentru că în şapte ani de mandat al echipei conduse de H-R Patapievici ICR obţinuse, cu o reţea extrem de mică în comparaţie cu Goethe-Institut, Instituto Cervantes, British Council, Institut Francais şi altele similare, şi într-un timp foarte scurt, nu numai vizibilitate, ci şi legitimitate internaţională. Şi nici pentru că ICR a deţinut preşedinţia reţelei globale a European Union National Institutes for Culture. Ci pentru că legea nu i-a conferit domnului Ponta dreptul de a înlătura când a vrut conducerea institutului. Exista o piedică în calea hatârului său: ICR era în subordinea pre­şe­dintelui Traian Băsescu, iar conducerea operativă a institutului este asigurată de un preşedinte, numit şi revocat din funcţie de către şeful statului. Dar pentru că premierul a vrut – şi a vrut repede –, să se debaraseze de conducerea ICR, Executivul i s-a conformat moftului, în regim de urgenţă, şi a recurs la un fel de joc de popice pentru a ajunge la H-R Patapievici. A modificat legea de funcţionare a instituţiei prin or­do­nanţă de urgenţă. Fără consultări. Fără o analiză a activităţii istitutului. Fără o analiză a perfor­manţei profe­sionale a celor vizaţi de schimbare. Aşa s-a născut un act compus din două articole. Suficient pentru ca mandatul preşedintelui ICR, H-R Patapievici, să nu mai ajungă, la final. Şi nu numai al lui. Prin victorioasa ordonanţă s-a “rezolvat” şi problema vicepreşedinţilor, Mircea Mihăieş şi Tania Radu, care, după scurtissima ordonanţă, ar fi fost puşi practic la dispoziţia plenului Senatului, putând fi înlocuiţi, la propunerea Biroului Permanent al Senatului, cu votul majorităţii senatorilor prezenţi. Cum domnul Ponta avea o ma­jo­ritate parla­mentară pregătită în orice moment să răspundă comenzii, ridicarea rugului era doar o chestiune de ore. Au confirmat-o, de altfel, şi liderii grupurilor PSD şi PNL din Senat, Ilie Sârbu şi Puiu Haşotti, ambii experţi în cultură şi în management cultural, care se antepronunţaseră în privinţa mişcării ce urma a fi făcută. Înainte ca staff-ul ICR să demisioneze, au anunţat că USL vrea să elimine “caracterul profund politic dominant” al ICR, neavând “nici cea mai mică intenţie” de a politiza instituţia, ci de a o deschide “spre instituţiile de cultură legitime”. Ce înseamnă “instituţii de cultură legitime” a fost un detaliu în care niciunul nu se pierduseră. Şi nici nu mai conta. Prin antepronunţarea lor, dăduseră practic sentinţa, înaintea rechizitoriului.