Riscul de a ne pierde viitorul

La 24 de ani de la revoluţia din decembrie 1989, aproape jumătate dintre români au tendinţa idealizării comunismului. Problema nostalgiei faţă de un regim totalitar ar trebui tra­ta­tă cu atenţie. Pentru că de la o stare de spirit pesimistă, cauzată de angoase economice, de derută valorică – stare suprapusă pe o lipsă a educaţiei şi a memorializării –, se poate ajunge uşor la o ascensiune a populismului şi, apoi, a politicilor radicale.

În pragul a 24 de ani de la revoluţia din de­cembrie, o cercetare INSCOP Research arată că 44,4% dintre români apreciază că înainte de 1989 se trăia mai bine, iar 44,7% consideră co­mu­nis­mul ca fiind un lucru bun pentru ţa­ră. Ultimul, un procent puţin mai mare decât în urmă cu trei ani, când un sondaj de opinie realizat de IICCMER releva că 44% dintre românii in­tervie­vaţi spuneau despre comunism că a fost o idee bună, dar prost aplicată. Nu ştiu dacă aceşti oameni – care se ara­tă dispuşi să încerce să re­tră­ias­că ori să trăiască experienţa trau­mati­zan­tă a re­gi­mului totalitarist – sunt bla­mabili din cau­za uşurinţei cu care îşi dau „reset“ la me­morie, a lejerităţii cu care ac­ceptă rei­te­ra­rea greşelilor şi dramelor tre­cutului re­cent, a superficialităţii cu care îşi tratează pro­priul viitor. Dacă nu cumva mai de con­dam­nat sunt artizanii poli­ti­ci­lor publice şi de stat din ultimii 24 de ani, autori ai unor tactici distructive care stau la baza acestei stări de spirit. Cei care au aruncat în deri­zo­riu, cu bună ştiinţă, ide­a­lurile pentru ca­re se ieşise în stradă în de­cembrie 1989.

Şi-au bătut joc de Punctul 8 al Pro­cla­ma­ţiei de la Timişoara. De 22 de ani a fost nevoie pentru ca lustraţia să treacă de la idee la lege votată. Departe, însă, de for­ma din 1990.

Le-au permis oamenilor din eşaloanele doi-trei ale re­gimului comunist să ajun­gă în funcţii legislative sau executive importante, de un­de au dictat apoi o con­tinuitate, de un rafinament pervers, a sistemului co­munist. Funcţii din care au împărţit România între ei sau, dacă au preferat – din motive de autoconservare – traiul sub mot­to-ul „sărac, dar cinstit“, au oferit-o, întru fidelizare, epigonilor lor.

Au permis intrarea pe listele de re­vo­lu­ţio­nari a fel de fel de impostori, pentru a-i decredibiliza şi compromite astfel în ochii opiniei publice pe cei adevăraţi. Şi pentru a demonetiza ideea în sine de revoluţie.

Au ferecat în justiţie, indiferent de regim, misterele Revoluţiei. De jure, a rămas ne­clar cine e culpabil pentru numărul imens de oameni ucişi, mai cu seamă după că­de­rea comunismului. Potrivit Raportului Fi­nal al Comisiei Prezidenţiale pentru Ana­liza Dictaturii Comuniste din Ro­mânia, în­tre 22 şi 27 decembrie 1989 s-au înregis­trat 962 de morţi, în condiţiile în care nu­mărul total al celor ucişi, de la începutul revoluţiei, a fost de 1.104.

În toţi aceşti 24 de ani nu a existat o stra­tegie coerentă de politici publice care să sus­ţină o pedagogie a memoriei colective a perioadei comuniste. Niciun discurs pu­blic oficial legat de perioada comunistă, ci doar discursuri individualizate, care nu au avut puterea să formeze mase bine in­for­mate. Nu au existat programe naţionale edu­caţionale pentru predarea în şcoli a istoriei regimului comunist. Așa s-a ajuns la memoria selectivă ale cărei rezultate le vedem azi.

Apoi, în ultima perioadă, s-a ajuns până la sabotarea statului de drept, la sub­mi­narea instituţiilor democratice ale ţării, la încălcarea oficială a principiului separaţiei puterilor în stat, la autoplasarea oamenilor puterii deasupra legilor şi a Constituţiei. Totul, în beneficiul unei caste.

Problema nostalgiei faţă de comunism, un regim totalitar, ar trebui, însă, tra­ta­tă cu atenţie, atât din perspectiva cauzei, pen­tru un diagnostic şi un tratament efi­ci­en­te, cât şi din cea a efectului. Pentru că de la o stare de spirit pesimistă, cauzată de angoase economice, de derută valorică – stare suprapusă pe o lipsă a educaţiei şi a me­morializării –, se poate ajunge uşor la o ascensiune a populismului şi, apoi, a politicilor radicale. Me­­sajul populist îl au şi partidele de extremă stângă – cum a fost co­munis­mul, iată, „bun, dar eronat aplicat“ –, şi ce­le de extremă dreaptă. Da­că partidele de extre­mă stângă nu re­pre­zintă, încă, un pericol demn de luat în sea­mă pentru vreun stat din Europa – chiar da­că şi în alte ţări se manifestă nos­talgia după comu­nism –, altfel stau lucru­rile cu ex­trema dreaptă, care se află pe un trend ascendent. Iar de aici până la alu­necarea într-un re­gim radical poate fi un pas.

Ră­mâ­ne speranţa ca, într-un efort comun al autorită­ţilor, al media şi al societăţii civile, să se poată pune stavilă, până nu e prea târziu, erodării în­cre­derii publice în tot ceea ce ţine de statul de­mocratic. //