Va intra Victor Ponta în cursa pentru prezidenţiale?

Bătălia pentru încălecarea Justiţiei se duce acum pe un alt front. Şi pare să aibă alt scop. Nu mai este lupta comună din alianţa de guvernare, lupta aceea bezmetică, dusă sistematic şi pe mai multe paliere, începută în vara anului trecut, generată de angoasa faţă de dosarele penale, lupta care viza dobândirea “anticorpilor” necesari în faţa legii. Acum, foştii aliaţi au devenit inamici, încercând fiecare să-şi adjudece acelaşi trofeu. Iar miza pare alta. Şi, anume, pregătirea pe cont propriu pentru anul electoral 2014, în care un dosar penal ce se apropie de termenul final – la fel ca o informaţie venită pe filiera vreunui serviciu secret – poate fi un bun motiv de îmblânzire sau decredibilizare a adversarului politic. Există indicii că dosarele şi informaţiile compromiţătoare sunt miza. Şi există precedentul.

Contrarieri, perplexităţi şi o certitudine

Scandalul pentru numirea vârfului Ministerului Public, care a înnebunit în egală măsură şi popor, şi presă, şi clasă politică, scandalul acesta din care rişti să nu mai înţelegi nimic, care a lăsat loc şi contrarierii, şi perplexităţii, şi deziluziei, transmite un mesaj clar: dorinţa de ţinere sub control a Justiţiei. Să nu fim creduli, iar să nu fie ipocriţi, pentru a nega că aşa stau lucrurile.

Ce a determinat, însă, separarea drumului PSD de cel al PNL şi al PC în această luptă până mai ieri comună? De ce şi-a asumat primul-ministru această stare de tensiune maximă în sânul alianţei de guvernare, menţinându-şi interimatul la Justiţie şi susţinerea pentru mandatul Laurei Codruţa Kovesi la D.N.A.? Când te aşteptai să facă în continuare – şi în ciuda tensiunilor şi a fricţiunilor interne, deja mai demult vizibile – doar front comun împotriva preşedintelui Traian Băsescu. Te aşteptai să facă tot ce-i stă în putinţă să-l aducă pe acesta pe marginea unor declaraţii la limita constituţionalităţii, care să reactiveze, doar la nivel de discurs politic, tema suspendării, intens savurată de o parte a României. Te aşteptai să fructifice în continuare capitalul de impopularitate pe care, încă, îl are şeful statului şi în baza căruia USL a câştigat alegerile din decembrie 2012.

A fost un calcul politic eronat al domnului Ponta? Cu siguranţă, nu. A făcut-o din respect faţă de lege, faţă de instituţii ale statului, faţă de partenerii europeni şi de cerinţele acestora? A dovedit de atâtea ori, prin acţiuni, prin decizii, prin tăceri complice, că nu are respect pentru acestea. Să fi mimat respectul, constrâns de teama că, mergând pe aceeaşi linie, România va pierde finanţări externe fără de care ţara ar intra în faliment? Dacă (doar) acesta ar fi fost motivul, era de aşteptat să se ajungă la un consens cu PNL şi PC, pentru că de nivelul de trai al românilor şi, implicit, de starea lor de mulţumire sau nemulţumire, depinde, în 2014, soarta politică pe următorii cinci ani a liderului PNL Crin Antonescu, şi, implicit, a coaliţiei USL care, declarativ, încă îl susţine pentru intrarea în cursa prezidenţială. Dacă (doar) acesta ar fi fost motivul pentru care Victor Ponta nu a renunţat la numirea doamnei Laura Kovesi, Crin Antonescu ar fi strâns din dinţi şi ar fi acceptat propunerea – mai ales că poziţia pe care o ocupă, de preşedinte al Senatului, nu-i dă voie să se pronunţe în această chestiune. O scuză care, prinsă într-un răspuns diplomatic dat electoratului nemulţumit de intrarea lui Victor Ponta pe o lungime de undă cu Traian Băsescu, l-ar fi absolvit, în ochii susţinătorilor, de decizia de la vârful USL. Imposibilitatea ajungerii la un consens între PNL şi PSD şi vehemenţa cu care Crin Antonescu respinge propunerea lui Victor Ponta nu duc spre ideea la care făcusem trimitere. Să fi mimat Victor Ponta respectul faţă de lege, faţă de instituţii ale statului, faţă de partenerii europeni şi de cerinţele acestora, pentru a intra într-un alt joc, neasumat oficial încă? Adică, se pregăteşte Victor Ponta să se alinieze la blocstart, pentru a intra personal în competiţia electorală din 2014? Ultima e o ipoteză în sprijinul căreia vin trei posibile argumente.

Trei posibile argumente

1. Decizia lui Victor Ponta, luată imediat după instalarea Guvernului, de a-şi subordona – indirect, prin numiri de oameni ori prin înfiinţare de comisii – serviciile de informaţii.

Primul semn că Victor Ponta are planuri politice de viitor paralele cu cele ale liberalilor a fost dat la câteva zile de la instalarea Guvernului. Sub umbrela unei ordonanţe de urgenţă care stabilea noua configuraţie a Execu­tivului, serviciul secret al Ministerului Afacerilor Interne, Di­rec­ţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă, numită mai nou Departament de Informaţii şi Protecţie Internă, a fost ridicată, în regim (nejustificat) de urgenţă, la rang de departament şi trecută în co­or­do­narea unui secretar de stat, aju­tat de doi subsecretari de stat, numiţi de primul-ministru. Cu alte cuvinte, subordonată lui Vic­tor Ponta. Partenerii liberali nu au ripostat, deşi aveau motive să o facă. Ministrul Radu Stroe s-a limitat la o declaraţie cuminte: “E normal să fie aşa, pentru că activitatea ei (a DGIPI – n.r.) este legată de elemente care ţin de siguranţa naţională. E foarte important ca premierul şi ministrul de Interne să lucreze pe aceeaşi voce”. Decizia lui Victor Ponta ducea, de atunci, cu gândul exact la contrariul enunţat de Radu Stroe.

La scurt timp după ce şi-a asigurat controlul asupra serviciului secret al MAI, premierul a dat semne că vrea să-şi extindă aria de acoperire şi influenţă şi asupra altor instituţii: Poliţie, ANAF, SRI şi chiar SIE. Oficial, pentru coordonarea activităţilor pe linie de evaziune fiscală şi spălare de bani. “Pri­mul-ministru are ca atribuţii şi posibilitatea să coordo­ne­ze nu doar activitatea de com­batere a evaziunii fiscale prin A.N.A.F., dar şi coordona­rea cu celelalte instituţii, fie că e vorba de Poliţie, de serviciile de informa­ţii, care sprijină combaterea evaziunii fiscale, pentru că e foarte important să ai informaţii şi de la DGIPI şi de la SRI şi de la SIE, când e vorba de spălare de bani şi evaziune fiscală trasnfrontalieră. Acest lucru nu-l poate face şeful A.N.A.F., ci pot să-l fac doar eu”, explica domnul Ponta. Spre deosebire de „urgenţa” de la MAI, ideile acestea nu au fost puse încă în aplicare. Victor Ponta i-a cerut propuneri pentru conturarea acestei noi structuri liberalului de la ANAF, Daniel Chiţoiu, dar planul a rămas neconcretizat. Era, însă, un alt indiciu că Victor Ponta voia controlul. Şi nu prin intermediul liberalilor, ci pe deasupra capului lor. Şi nu doar guvernamental – pe acesta îl are.

De ce voia acest control? La vremea respectivă, avansam două ipoteze. Prima ar fi dorinţa de a-şi ţine în şah, operativ, inamicii politici. Spuneam de atunci că, dat fiind că se apropie 2014, un an cu miză foarte mare, faptul că premierul PSD îi dă la o parte din primul rând al informaţiilor pe miniştrii liberali nu exclude ca planurile politice ale PSD să nu coincidă cu cele ale PNL, în viitorul nu prea îndepărtat. A doua ipoteză viza aspectul financiar, dar tot în corelare cu acelaşi 2014. În colimatorul acestor structuri pe care primul-ministru şi le doreşte într-un fel sau altul în sfera lui de influenţă ajung oameni care ştiu că evaziunea sau spălarea de bani merită a fi făcută când e de ordinul sutelor de mii, al milioanelor de euro. Aceştia, prosperi oameni de afaceri, pot fi foşti, actuali, posibil viitori finanţatori electorali. Or, un astfel de afacerist, cu probleme de dosar, poate fi mană cerească.

Surprinzător, în ciuda acestor semnale de despărţire curândă, în ciuda faptului că aceste decizii ale premierului echivalează cu o încălcare a Constituţiei – care spune că primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, deci, nu activitatea unor şefi de structuri care intră în organigrama unor ministere, şi, cu atât mai puţin, activitatea serviciilor de informaţii – PNL nu a ripostat.

2. Renunţarea la propunerile de modificare a Constituţiei, care luau în calcul o transformare a României din republică semiprezidenţială în republică parlamentară.

Vă amintiţi cu câtă patimă cerea domnul Ponta diminuarea atribuţiilor constituţionale ale preşedintelui, la următoarea amendare a Constituţiei? Cum milita pentru o republică parlamentară? Apoi, mesajul a fost preluat o vreme, mecanic, de Crin Antonescu, după ce primul-ministru îl abandonase. Acum, când modificarea Constituţiei este o temă la zi, nici liderul PSD, nici purtătorii lui secunzi de mesaj politic nu au mai scos o vorbă despre diminuarea puterilor preşedintelui. Întâmplător?

3. Asumarea, pe faţă, a mutării luptei dintre Palatele Victoria şi Cotroceni în interiorul coaliţiei de guvernare.

Este o decizie pe care Victor Ponta nu ar fi luat-o dacă, pentru 2014, planul PSD era convergent cu al PNL. Într-un an greu pentru guvernare, încărcat de tensiuni sociale care, este de aşteptat, vor mai diminua din cota de popularitate a Puterii, dacă planurile de viitor erau comune, nu avea nimeni nevoie de tensiuni interne.

Că Victor Ponta şi le-a asumat – după ce ba lua avans, ba dădea în spate, ba anunţa că numeşte procurorii, ba că va aştepta numirea noului ministru al Justiţiei, ba îşi ironiza partenerii de coaliţie – demonstrează că, la orizont, premierul are un alt azimut politic. Care poate fi următorul pas pe cae îl poate face? Candidatura la Preşedinţie. Iar pentru o şansă în plus, o Justiţie politizată poate fi de un real folos.

Nu mai are nimeni dubii că nu vom avea o Justiţie asupra căreia politicul va avea un cuvânt dacă nu decisiv, măcar greu de spus. Cum ar putea cineva infirma acest lucru, din moment ce numirile la şefia Parchetelor, aspecte care ţin de Justiţie şi de prerogative constituţionale şi legale, s-au discutat – fără ascunzişuri – în Birourile Permanente ale partidelor de la Putere? Din moment ce s-a trecut la ameninţări şi şantaje politice, mai mult sau mai puţin voalate, pe motiv de care personaj politic din coaliţia de la Putere numeşte şi care acceptă. Din moment ce polemicile nu s-au purtat pe tema calităţii profesionale a candidaţilor, a dosarelor instrumentate, a numărului de rechizitorii, a numărului de condamnări, a complexităţii cauzelor instrumentate, a obiectului dosarelor – care îi pot recomanda, sau nu, pe cei numiţi pentru o funcţie la vârful unor structuri de mare importanţă ale statului de drept –, nici pe cea a respectării procedurii de numire a lor. Iar o Justiţie politizată nu exclude o tranzacţionare politică a unor informaţii din dosare importante. În an electoral, un dosar penal care se apropie de termenul final poate fi un bun motiv de îmblânzire sau decredibilizare a adversarului politic.

Şi un precedent de tristă amintire

Acestor argumente, li se adaugă un precedent: lupta dusă în interiorul PSD, în iarna lui 2008 - 2009, când facţiunile din acest partid nu au reuşit să cadă de acord în privinţa numirii şefului structurii de Protecţie Internă din Ministerul de Interne.

Aceste disensiuni politice au dus la sacrificarea a doi oameni, care au fost practic umiliţi prin mandatele de câteva zile pe care le-au avut la cârma MAI. În decurs de nici două luni, Internele ajunseseră la “performanţa” de a avea trei miniştri PSD. Mărul discordiei l-a reprezentat numirea şefului DGIPI. Dan Nica a fost ministrul care trecuse testul, semn că în partid se ajunsese la consens. Doar că personajul agreat să ajungă şef al DGIPI, Cornel Şerban, fusese reţinut, la doar câteva zile după aceea, de DNA. Într-un dosar de corupţie. Aspect care a fost tratat ca fapt divers.

Bătălia politică pe DGIPI – DIPI, în noua titulatură, de când cu subordonarea ei de facto premierului – este uşor de înţeles, fiind o structură foarte importantă şi nu numai pentru MAI, sau nu neapărat pentru funcţionarea impecabilă a ministerului. Interesul unora dintre politicieni faţă de ea ţine strict de posibilittaea tranzacţionării politice, prin intermediul ei, a unor informaţii care îi pot ridica pe unii şi-i pot coborî sau doborî pe alţii.

“Eu vreau putere, nu bani. De aceea, am susţinut ca la împărţirea ministerelor să alegem MAI”, declara, în primăvara lui 2009, după seismul de la DGIPI, Marian Vanghelie, pe atunci preşedintele PSD. Vreo şase luni după aceea – era în plină perioadă preelectorală, când partidele se pregăteau intens pentru confruntarea dintre prezidenţiabili – anunţa, tot în calitate de şef al PSD, că “arhiva DGIPI este pe mâini bune”. Probabil, pe ale omului asupra căruia, după doi miniştri sacrificaţi, PSD ajunsese la consens. Şi, plusa Marian Vanghelie, din informaţiile sale, la DGIPI nu mai existau, în acel moment, date despre Traian Băsescu, exceptând “o bucăţică” cu Omar Hayssam, din care şeful statului “poate să aibă o problemă”. Ulterior, atenţionat probabil că nu tot ce se vorbeşte “în casă” se spune şi în lume, Marian Vanghelie şi-a nuanţat declaraţia şi a încadrat-o la… pamflet, pentru că “fiecare depinde de unde se uită”.

Nu a deranjat pe nimeni gravitatea acestor declaraţii, nici gravitatea stării de fapt. Nu s-a deranjat nimeni să explice, după acel “intermezzo vanghelian”, cum poate un politician care nu are tangenţă cu domeniul securităţii naţionale să aibă acces la astfel de informaţii. Nu şi-a asumat nimeni, oficial, riscul ca această instituţie să fie pusă în slujba unor interese obscure ori ca informaţii secrete de la ORNISS – prin intermediul căruia Protecţia Internă din MAI colaborează cu Oficiul de Securitate al NATO sau cu cel al UE – să ajungă pe mâna oricui, devenind astfel vulnerabile. Nu am auzit despre nicio anchetă penală în rândul celor care au dispus de serviciile DGIPI în interes personal sau de grup, care au avut acces la informaţiile secrete şi le-au scos la tarabă. Nu s-a întâmplat nimic.

DGIPI – DIPI a rămas la fel de atractivă. Dovadă că domnul Ponta nu a rezistat tentaţiei de a o politiza oficial. Crin Antonescu şi PNL au tăcut complice. Justiţia, se pare, va redeveni şi ea ce-a fost în epoca sa de “glorie”, când unele mandate de arestare se dădeau, sau nu, după o consultare la partid. Domnul Antonescu s-a opus unei numiri din Parchetul Public, nu politizării Justiţiei prin abordarea problemei numirilor în Birourile Permanente al partidelor din USL. În acest context, 2014 se anunţă un an interesant. În care unii îşi vor contabiliza erorile, complicităţile şi tăcerile vinovate.

Melania Cincea, jurnalist la TIMPOLIS