De același autor
Ceea ce urmeaza sa va spun sunt efectiv reflectii personale de natura moral-politica in urma “tragediei in direct” de la New Orleans, pe care o asociez cu tragedia inundatiilor din partea locului, pastrand proportiile.
Ceea ce este izbitor este faptul ca ele se aseamana prin tipul de oameni distrusi: saraci, marginali, persoane in genere cu educatie mai putina. Cu ocazia inundatiilor “in direct”, persoanele mai subtiri si prin excelenta urbane iau nota de la televizor ca exista semeni carora li se topeste casa din chirpici ca nessul in apa. Oameni al caror avut pentru care isi risca viata este un porc si 4 gaini, plus cateva oale si un frigider Fram din prima generatie. Oameni care nu fug sau nu au cu ce fugi din calea potopului, desi autoritatile ii avertizeaza. Oameni care nu au asigurare pe bunuri si nici nu pot sa aiba fiindca nimeni nu incheie asigurari pentru case fara fundatii, cu armatura de nuiele si umplutura de pamant. Cu ocazia uraganului, americanii middle si upper-class iau nota cu stupoare ca exista semeni, mai ales afro-americani, eventual portoricani, care sunt un fel de “leftover”, traind in case de carton presat, care nu au cu ce fugi, pe care ii uita autoritatile federale, care isi pierd jovialitatea, ajung la anarhie si crima din disperare.
Noi avem televiziuni ceva mai realiste: din cand in cand, printre vedete anorexice si smecheri care arunca cu banul pe fata catre amarati si pe dos catre presa, mai aflam si despre cei care traiesc in vasta Romanie profunda si malnutrita, incomparabil mai greu de ascuns decat mult mai restransa America profunda.
Am locuit de putina vreme, timp de 6 luni, in SUA, intr-un rai universitar. Televizorul meu cu 54 de canale transmitea stiri bune, problemele sociale grele erau minore si adesea legate de sex. Razboiul din Irak nu exista vizual, mai putin cand era o vizita high-level pe acolo. Modelul Star Trek, Enterprise. Dezbateri despre emigranti, saraci, marginali, despre someri nu am mai vazut. Minoritatea privilegiata de atentia media era cea homosexuala. Prietenii mei mi-au spus ca lumea nu vrea vesti proaste fiindca este deprimant, scade audienta si, odata cu ea, reclamele si, in consecinta, banii de la corporatii. Republicanii capatau teren serios, iar democratii nu se omorau nici ei sa mai scoata la suprafata o agenda prea de stanga, dupa ce aceasta, credeau ei, si-a cam trait traiul, si post-Razboi Rece este o agenda perdanta. O reactie destul de asemanatoare, dar mai diminuata, de pitulare sub pres a problemelor sociale grele am vazut-o si in Vestul european.
Marginalii si saracii lumii sunt pitulati mediatic si politic. Minoritarii sunt mult mai vizibili. Poate cel mai grav exemplu este “pitularea” Africii: semenii nostri de pe acolo sunt mai mult decat decimati de SIDA, armate de milioane de copii si puberi orfani fac “legea”, atata cat le este dat sa supravietuiasca bolii. Nu ii “vedem”: out of side, out of mind... ce nu este la TV si on-line nu exista. Ba mai mult, putinii bani dati acolo de guvernul american au o tinta incredibil de copilareasca: educatia pentru fidelitate si abstinenta sexuala. Si armatele de orfani in degringolada se supun sfios...
Odata cu sfarsitul Razboiului Rece lumea pare sa fi inmormantat problema dreptatii sociale altminteri decat in lozinci, inlocuind-o, intr-o buna traditie conservatoare si populista, cu cea a caritatii. Eu nu afirm ca a disparut stanga, ci ca aceasta pare sa se piarda in baroc, iar la noi in prefacatorie: vezi inspirata expresie a lui Mircea Cartarescu referitoare la o stanga reprezentata de cei putred de bogati, care culeg voturi de la cei putred de saraci. Marginalii foarte saraci nu sunt reprezentati politic. Minorele “actiuni afirmative”, atat de detestate de conservatori, devin si mai putine. Da-i incolo de amarati: sunt lenesi, anomici, parazitari, murdari! Ne strica simtul estetic si ne deprima. “Corturarii” nostri si “negroteii” lor sunt o apa si un pamant: nu vor, dom’le, sa se civilizeze. De ce sa le dam din locurile noastre la scoli si facultati, cand ei aproape nu sunt contribuabili, au performante mai scazute si multi se lasa de scoala? De ce sa le platim sanatatea de baza cand ei fac excese? De ce sa ii angajam preferential? De ce am investi bani in cartierele lor? De ce le-am face sosele daca umbla cu caruta? De ce le-am face scoli? De ce i-am sprijini sa aiba o elita educata, daca nici nu sunt in stare sa isi controleze natalitatea? De ce le-am sprijini propriii lideri cand ei pot deveni corupti? Toate acestea pe banii nostri munciti din greu. Probabil veti recunoaste sorgintea neomalthusiana a acestor intrebari. Am auzit oameni de un cinism incredibil care spuneau: calamitatile sunt bune fiindca ii mai raresc.
Un raspuns contraintuitiv si aparent imoral este: da, trebuie sa facem toate aceste lucruri din pur egoism. Noi vom castiga mult din investitii in dezvoltarea saracilor si marginalilor: scadem proportia bombelor sociale, avem semeni mai multumiti, mai aratosi, mai educati, mai sanatosi, avem un ambient mai placut, devenim din straini absoluti colegi si vecini, de la intorsul capului trecem la salut si zambet, de la frica de ostilitatea lor manifestata anarhic (“O sa ajunga sa ne dea in cap!”) trecem la conflict democratic, la dialog, reprezentare, cooperare, aliante. Este profitabil pentru noi sa fim drepti.
Un raspuns intuitiv si evident etic este acela ca noi nu avem nici un merit legat de nasterea noastra intr-o anumita conditie, dupa cum ei nu au nici o vina. Este moral obligatoriu sa fim drepti si sa impartim poverile cu cei care sufera.
Cred ca nu au prea mare importanta motivele politicilor pentru dreptate sociala, ci consecintele lor.
Pana la o gandire politica strategica, in New Orleans au invins natura si nepasarea orientarii politicii federale mai ales spre interesele corporatiilor. In Romania sunt inca invingatori “baronii” institutionali si financiari, precum si aceia dintre noi pentru care Romania incepe la Otopeni si se termina la Piata Unirii. Am afirmat mereu ca nu avem o miscare liberala de masa. Nu avem nici una socialista. Avem un partid uneori liberal, adesea conservator de dreapta si in opozitie unul social-democrat, adesea populist, model latino-american, bine asortat cu evazionismul prin telenovele de aceeasi sorginte.
Tot ce este important este la televizor: “Totul a devenit imagine”. O jubilatie postmoderna care pentru unii, iata, devine post-mortema. Politicile se fac mai ales pentru imagine, si imaginea mai ales pentru interese politice. Mogulii presei si ai politicii isi dau mana intr-un show perfect narcisic. Dincolo de ei, oamenii traiesc atat de premodern, atat de senzorial foamea, frica, durerea, moartea, nu la televizor, ci in suflete si trupuri. Inca nu au ajuns sa fie cetateni in exercitiu nici macar la nivelul modernitatii timpurii. Camerele de filmare se vor muta degraba pe alte drame in direct, caci lungirea uneia devine “plicticoasa”. Cine poate vedea mai mult de o saptamana, doua un film documentar pe aceeasi tema? Ce se va intampla insa atunci cand “senzorialii” premoderni se vor rascula asa cum stiu, cum pot si cum au dreptul moral sa o faca? Durerea noastra in urma pietrei sau batei life va fi tot calau-discursiva?
