Etica mioritică. Episodul Cărtărescu

Îl citesc pe Mircea Cărtărescu din anii ‘80. Nu am încetat niciodată să o fac¹, deşi timpul acordat literaturii în viața mea actuală este, din păcate, insuportabil de mic. Respiră talent în fiecare rând, în fiecare gând. Respiră o foarte consistentă și diversă cultură² devenită a doua natură. În anii ‘80 îl citeam³ cu voluptatea omului care se refugiază de hidoșenia dictaturii în minunile altuia, ale seamănului din Șoseaua Ștefan cel Mare, care, pe un colț de masă, țesea artă adevărată, orb și surd la mediocritatea cleioasă a lumii tinereții noastre. O țesea ca păianjenul, o țesea cum compunea Mozart, spre cumplita pizmă a lui Salieri care, sărmanul, muncea atât de mult, cu efecte atât de anoste față de cele ale junelui din care muzica ieșea ca dintr-o fântână nesecată⁴. În anii ‘90, în plină economie de bazar și de kitsch, pe o altă masă de bucătărie din Colentina, Cărtărescu zămislea alte minuni ale unificării intelectului cu imaginația și sensibilitatea, pe care le așteptam și le citeam în tot mai împuținatele oaze de refugiu, într-o tranziție în care, cei care puteam, aveam totul de făcut. Și această stare de grație a lecturii s-a prelungit în anii 2000, la fel de proaspătă ca la prima citire a Visului. Spun prima, fiindcă cei care se adapă de la literatura grea cât o întreagă filosofie știu că asemenea cărți se re-recitesc, re-revizitează iarăși și iarăși, în alt moment de viață, cu altă experiență. Pentru mine Mircea Cărtărescu este Nobelul.

Am făcut rar exerciții de admirație. Este greșeala mea și a multor altora care, apreciind gândirea critică, am reacționat public mai ales când „arde casa“ și mult mai puțin când ea se construiește. Pentru mine, cărțile lui Cărtărescu fac parte din fundația casei noastre comune, cultura română, și din crenelurile caselor noastre culturale europene și internaționale. În aceste condiții reacționez iarăși doar când alții pun coctailuri Molotov la fundație și scuipă pe creneluri.

Nu mă refer aici la cei câțiva inși care se lățesc în fiecare zi pe obrazul de sticlă al lumii noastre neoproletcultiste după formula: Niciodată golul n-a sunat mai tare, ci și la mulțimea de comentatori plini de bărbăție în anonimatul lor care umplu ziarele online, la personaje care își asumă identitatea și au curajul opiniei. Iar opinia lor copleșitoare este aceea că Mircea Cărtărescu a supt sângele poporului ca să ajungă pe lista de nominalizați pentru Nobel. Această reacție, în cazul majoritar, nu exprimă sindromul Salieri (care măcar era capabil să recunoască valoarea și talentul altuia și, la rândul său, era producător de muzică), ci exprimă sindromul mioritic.

Balada strămoșească Miorița, socotită reper fundațional al culturii populare alături de Balada Mănăstirii Argeșului, este, la o lectură directă, o poveste în care doi ciobani, roşi de invidie pe reuşitele celui de-al treilea (oi mai multe, mândre şi cornute, cai învăţaţi, câini mai bărbaţi), nu procedează deloc raţional, nici pe varianta morală (să negocieze asocierea, să dorească să înveţe metodele de a ajunge la astfel de rezultate, să cumpere cai, oi şi câini), nici pe varianta raţional-imorală (să-i fure avutul). Nu. Cei doi ciobani reacţionează pentru stingerea conflictului (care era de fapt o stare de tensiune derivată din reuşita celui de-al treilea şi nereuşita lor), într-un mod care l-ar stupefia pe orice trăitor în civilizații bazate pe etici moderne sau postmoderne, ba chiar și pe cei trăitori în morale tradițional-religioase bazate pe regula de aur⁵, anume: vor să stârpească termenul de comparaţie⁶. Nu degeaba această baladă a fost selectată pentru canonul literar al oricărui învățăcel autohton. E Tradiția. Sigur că este o speculație ceea ce afirm acum, dar îmi pare că balada, deși poate că este descriptivă, are valențe normative: nu ne spune doar ce s-a întâmplat illo tempore, ci și ceea ce trebuie să se întâmple în cazul în care cineva se găsește să rupă rândul strategiilor de supraviețuire leneșe sau șmechere și să o ia într-o direcție de dezvoltare onestă, inteligentă și, mai grav, creativă. Competitivitatea și talentul sunt insuportabile pentru spiritele mediocre, dar invidioase; au forța unui complex de castrare.

Etica mioritică este norma de comportament prin care tensiunile şi conflictele se rezolvă prin anularea (batjocorirea, denigrarea, calomnierea, anihilarea, distrugerea) termenului de comparaţie care ne pune într-o situaţie defavorabilă. Este o etică anticoncurenţială, a conservării sărăciei, nevoilor şi neamului. Efectul ei vizibil este acela că oamenii valoroși și competitivi sau pleacă în lumi cu fundamente morale care încurajează afirmarea, sau se pierd, uneori chiar pleacă de tot dintre noi, bolnavi de inimă rea. Acum, este drept, eticienii mi-ar reproșa: comportamentul mioritic nu are nimic moral în el, dimpotrivă. Totuși, cum putem noi să numim această regulă de funcționare în societatea noastră mereu candidată la ultimul loc în Europa? În câte domenii mai putem cocheta cu Premiul Nobel? Herta Müller, oricât de valoroasă, nu îl lua dacă nu pleca, la fel ca și, mult înainte, George Palade. Un seamăn de-al nostru, de aici din „satul cu miniștri“, ne face onoarea să rămână și să scrie pentru noi și pentru lumea largă căreia i-a câștigat respectul și admirația. E drept, face și gazetărie fiindcă pentru rubrica din Evenimentul Zilei este plătit net mai bine decât la Universitatea din București, de unde ia un salariu aproape de media pe economie. Mărturisește explicit acest lucru în Zen. Jurnal 2004-2010. Păcate grave: a avut legături cu Institutul Cultural Român pe vremea „odiosului Patapievici“, care ne-a denigrat țara noastră mioritică și, pe deasupra, deși este cetățean, are opinii politice. Păcatul de moarte este însă altul: de ce o tulbura el oare dulcea și liniștita noastră mediocritate năclăită? //

Note:

1. Cred că am citit cam tot, cu excepția unuia dintre volumele de poezie și a Enciclopediei zmeilor.

2. Cine îi citește cărțile, mai ales Levantul și Orbitor, știe bine că sunt rezultatul internalizării unor lecturi substanțiale de istorie, filosofie, științe sociale, ba chiar și biologie (cazul Orbitor).

3. Volumele de poezie și Visul (devenit, în edițiile Humanitas, Nostalgia).

4. Vezi în acest sens ficțiunea dramaturgică a lui Peter Shaffer (1979), Amadeus, cunoscută mai ales prin ecranizarea cu același nume în regia lui Milos Forman (1984).

5. Ce ție nu-ți place altuia nu-i face!

6. Am dezvoltat această idee în volumul: Dincolo de îngeri și draci. Etica în politica românească, Polirom, Iași, 2007.