De același autor
Protestele din mediul universitar se ascut, e drept, mai ales pe suport electronic si adesea sub umbrela unui nume colectiv. Categoria celor care au “pedigri occidental” vrea reforme radicale dupa chipul si asemanarea ei. Unii dintre cei mai ofensivi sunt prea putin interesati ca nu s-au intors niciunde, ci in institutii create, mentinute sau dezvoltate, mai bine sau mai prost, de cei “ramasi”. Lor li se opun tacit, dar sigur, nume importante din categoria celor care isi aroga “dreptul primului ocupant”, in forma blocarii ascensiunii altora la decizie, intr-o retea de sefi care functioneaza adesea imbatabil ca instrument anticompetitional, adesea de contraselectie, contrareforma si de mentinere a status-quo-ului. Exista, desigur, si “ceilalti”, multi, extrem de eterogeni, unii prea tematori din fire sau din constiinta limitelor stiintifice proprii, din decenta sau pur si simplu atat de ocupati, incat considera ca participarea la acest tip de establishment bazat pe dreptul primului ocupant sau la batalii contra morilor de vant purtate cu sisul scos din teaca sunt contraproductive.
Prima categorie este de regula alcatuita din tineri nou-veniti de la studii. Ei, fireste, doresc un loc, eventual semnificativ, si aduc drept argument faptul ca singurul criteriu onorabil de ascensiune academica sunt publicatiile internationale peer-review (cu referenti necunoscuti), regasibile in bazele de date internationale. Cea de-a doua categorie are si oameni cu proceduri metaforic exprimate in anecdota despre dacii liberi, care, atunci cand s-a instaurat administratia romana promitand o limba de circulatie internationala, o civilizatie cu terme, viaducte, drumuri pietruite, ingaimau pe margine, ca semn suprem al rezistentei, cuvintele dacice ramase si acum in limba: barza, brazda, viezure, manz si crezul autolegitimator pentru viitorime: Suntem aici dintotdeauna!
Anul ‘90 se cloneaza la scara universitara. Disjunctia principala este intre cei care au trait tranzitia ca bursieri internationali si cei care “au mancat salam (universitar) cu soia”, in timp ce primii “glob-trottereau”. Ceilalti, diversi si “cuminti”, par ca aplica metoda descurcatului local. Democratizarea invatamantului universitar romanesc este mult ramasa in urma fata de democratizarea politica. Criteriile de alocare a resurselor si a bugetului universitatii sunt mult mai criptice decat cele publice, la nivel national. Pe scurt, traim din plin, pe de-o parte, bolile copilariei, pe de alta parte, pe cele ale senectutii.
Sindromul “buricul universitar al pamantului” este atat de raspandit in lumea noastra, incat, de atata maniheism si “lupta intre generatii”, cei nou descinsi probabil vor pleca sau vor invata tehnici subterane de acces intre detinatorii “painii si cutitului”, spargand cu (ne)rabdare randurile intai-statatorilor contrareformisti, iar acestia din urma vor numara pe sub birou anii pana la pensionarea fortata, posibilitatile de prelungire, dar cu conditia sa ramana “Cineva” (Presedinte de Comisie, Rector, Decan, Sef de Catedra), altfel intra in criza identitara majora. Unii dintre cei varstnici sunt pur si simplu profesionisti valorosi, purtati involuntar, dar legitimator, de tavalugul cobeligerantilor intr-un razboi universitar care, purtandu-se mai mult pe dos, arata mai degraba a terorism soft.
Ofensiva celor dintai este, dupa parerea mea, perdanta nu numai fiindca establishment-ul nu cedeaza si se regrupeaza ori de cate ori se misca importantul sau pricajitul jilt universitar, lipsit de alte mize majore decat acelea de a-i avea pe altii la mana, de a mai primi un Honoris Causa sau macar un cumul fictiv, ci si fiindca aceasta ofensiva este purtata cu mijloace ofensatoare. Unii dintre cei scoliti “afara”, cu articole in reviste de circulatie internationala (uneori pur si simplu recenzii la carti aparute in Romania) se exprima asemenea copiilor la sanius: “Partie, ca vin eu!” si ii reneaga global pe toti ceilalti. Nu avem inca analize asupra relevantei publicatiilor (posibile totusi prin numarul de citari si utilizari internationale), ci doar asupra numarului lor.
Cred ca este cazul ca acest conflict sa devina o disputa publica onesta, transparenta, comprehensiva, fara insulte si calomnii, fara lovituri sub centura si, daca se poate, in forma unor dialoguri fata in fata pentru ca toate partile sa inteleaga si sa se inteleaga decent. Actual se pare ca fiecare din parti o socoteste pe cealalta nelegitima. Cum eterogena categorie de “centru” nu are mare putere si mai si tace, aceasta transformare pare inca imposibila. Pe scurt, mediul universitar nu este cu nimic mai breaz decat cel politic si decat cel jurnalistic. In acest caz insa avem o problema morala in plus. Oricat de “comercial” ar deveni sau oricat de incremenit s-ar mentine, mediul universitar continua sa joace rolul de Alma Mater. Este locul de formare al profesionalismului, responsabilitatii sociale si civismului. Probabil de aceea reusitele noastre se numara doar in indivizi, nu si in institutii. Alma Mater este viciata chiar de noi si de neputintele noastre sa acceptam analiza lucida, sa ne bucuram de critica deschisa si pertinenta, sa fim mandri de reusitele internationale sau interne ale colegilor, sa avem gratitudine fata de cei care au contribuit la formarea noastra. Cadrul normativ pentru toate acestea exista: Ordonanta cu privire la Asigurarea Calitatii, concursurile pentru statutul de expert, criteriile pentru titlurile de conferentiar si profesor, proiecte de finantare in functie de rezultate, nu doar de numar de studenti, obligativitatea Codurilor de etica universitara. Cadrul institutional fie nu exista inca, fie este embrionar (ARACIS*, de exemplu). Este posibil insa ca unii intai-statatori sa videze curand cadrul normativ de orice sens si sa procedeze la o “inginerie genetica” pe embrionii institutionali, cu consecinte mult mai rele decat formulele actuale in care isi tocesc dintii cei care invoca primatul absolut si exclusiv al pedigri-ului occidental. In buna noastra traditie de personalizare a oricarei reforme, odata cu plecarea “intempestivului” ex-ministru Mircea Miclea, gruparile interesate, aflate la putere, vor incerca sa faca schimbari favorabile abordarii retro, tocmai ca sa se poata apara, unii de ofensiva nou-venitilor, altii pur si simplu de ofensele dure care vin din partea unora dintre nou-veniti. Ma intreb, retoric e drept, ce fel de autonomie universitara putem construi daca noi avem probleme cu fundamentul autonomiei personale, discernamantul?
Maniheismele au efecte patologice, oriunde se manifesta. Dorinta celor “noi” ca sa ne evaluam dupa competitivitatea internationala este pe deplin legitima. Altfel ramanem un trib retardat, ingaimand ceva de interes etno-antropologic despre “barza, brazda, viezure”. Dorinta celor “vechi” in sensul unei minime recunoasteri si gratitudini din partea celor care ii urmeaza este la fel de legitima. Datul anarhist cu parul in tot ce exista si nu ne seamana, la fel ca si tinutul cu dintii de scaun, cu orice pret, inclusiv cu cel al amanetarii viitorului sunt la fel de maligne. Este drept insa ca, in acest moment, efectul datului cu parul este incomparabil mai mic decat cel al tinutului de scaun cu orice pret.
