De același autor
Se spune că creierul nostru are capacitatea de a înregistra, într-un moment dat, o singură intensitate a durerii, indiferent cât de multe ar fi sursele ei. Altfel spus, nu putem simți – în același timp – că ne doare măseaua, că ne-a înțepenit un mușchi și că ne-am lovit la degetul mic al piciorului. Într-o anumită măsură, la fel procedează și „creierul social”: nu e capabil să focalizeze, într-un anumit moment, decât un singur orizont problematic, lăsând tot restul în afara imaginii care descrie prezentul. Periodic, media se focalizează asupra unei situații, asupra unui eveniment sau atitudini care șochează și provoacă reacții, ca și cum acela ar fi singurul lucru care contează și de rezolvarea lui ar depinde tot restul. Cu o periodicitate din ce în ce mai strânsă, nici măcar nu mai apucăm să ne dumirim despre ce e vorba, că o situație la fel de radicală (și deschisă polemicii) îi ia locul. Rezultatul acestei sarabande a lucrurilor înfricoșătoare e dezorientarea, senzația de-a fi aruncați în haos și nevoia unui reper stabil, dacă se poate imediat. Din păcate, cel mai adesea, și acesta nu e nimic altceva decât o iluzie pe care-o agită una sau alta, sau ambele forțe aflate în tensiune ori conflict la un moment dat. Cea mai la-ndemână „soluție” e aceea a reducerii celuilalt la sine, fie prin eliminare, fie (la modul ideal – și, de aceea – niciodată actualizat) prin convertire. Pierduți în această fantasmare a reducerii multiplicității la unitate și a reliefului istoriei la omogenitate suntem mereu surprinși – și speriați – de toate schimbările ce au loc în lumea în care ne e dat a trăi.
Agresiunea barbară a teroriștilor Hamas împotriva civililor din orașele israeliene de la granița Fâșiei Gaza nu e un eveniment punctual, izbucnit dintr-odată acolo unde nu ne-am aștepta, ci e parte a unui război care – în forme diferite – durează de aproape un veac. E jalonat de patru mari confruntări cu țările dimprejur, de cel puțin două răscoale interne și are ca fond o tensiune ce nu dă semne că s-ar stinge. Războiul dintre palestinieni și evrei nu a încetat niciodată; eventual a avut faze de (relativă) acalmie, însă – într-o formă sau alta – el durează mereu. Nu izbucnirea lui violentă ar fi trebuit să fie surpriza, ci indiferența care a precedat-o. La fel, conflictul din Ucraina: e tot un veac de când o țară care – după căderea țarismului – și-a proclamat independența (asemenea Poloniei și Finlandei) – a fost integrată, la capătul unui lung război, Uniunii Sovietice, ce se năștea în 1922. Din 1991 Ucraina și-a dorit din nou independența, iar Rusia și-a dorit revenirea la conturul imperiului țarist și la cel al URSS. Ciocnirea lor era inevitabilă. La fel ca tensiunile dintre Chișinău și Moscova. Sau relația ambiguă dintre Belarus (sau Kazahstan) și Federația Rusă. Taiwanul a fost chinez, apoi japonez și, din 1945, iarăși chinez. Trecerea armatei naționaliste și guvernarea ei, democratizată (de aproape 75 de ani), nu au schimbat nimic în pretențiile Chinei asupra insulei (și-a insulițelor anexe). Cele două Corei sunt, de 70 de ani, în stare de armistițiu – între ele nu e, oficial, pace. India și Pakistanul se confruntă (și între timp s-au înarmat nuclear) din 1947 și niciuna nu vrea să cedeze. În Africa, războaiele dintre țări au scăzut nu pentru că au dispărut pretențiile, ci pentru că, din nou, agenda continentală e prea plină de lovituri de stat.
În fapt, cele mai multe dintre războaiele secolului XX nu s-au stins niciodată. Obligate de epuizarea combatanților ori de interpunerea unor forțe mai puternice, ele s-au retras o vreme într-o stare larvară, însă pot reizbucni în orice moment. La fel ca pretențiile independentiste ale variilor regiuni autonome ale Europei. Formula americană care-a pacificat Bătrânul Continent la ieșirea din ultimul război – cea a păcii bazate pe prosperitate – nu a prins în alte părți ale globului. De ce? Poate pentru că țările europene care au aderat la Planul Marshall erau, la punctul de pornire – și în pofida tensiunilor pe care le actualizase războiul – destul de omogene deopotrivă economic, social și cultural pentru a se putea dezvolta în același ritm. În alte părți ale lumii a existat o asimetrie a dezvoltării, care a creat de partea celor avansați orgoliul reușitei și a indus ideea superiorității, iar de partea celor mai puțin dezvoltați complexul inferiorității și frica de ocupația celorlalți. În alte cazuri, diferențele culturale ori cele lingvistice sau religioase pot crea falii pe care funcții precum producția sau comerțul nu le pot acoperi. Sau, poate, nu au trecut prin niște traumatisme comparabile războaielor mondiale care să le arate – în mod manifest – că, dincolo de iluzia supremației unuia sau a altuia, nu e decât distrugerea cvasitotală.
În fine, ruptura radicală a modernității – dislocarea structurilor vieții tradiționale prin industrializare – nu pare a fi fost asimilată de restul lumii în maniera în care a făcut-o Occidentul: prin secularizarea tuturor credințelor. Din această cauză, Sudul global (cum e numită acum fosta „lume a treia”, plus statele noneuropene foste comuniste), pare a se demarca de Nordul dezvoltat prin revenirea în forță a ideologiilor religioase și laice (naționalismul, cultul „liderului cu mână de fier”, accelerarea modernizării tehnologice etc.). Toate acestea creează o multitudine de clivaje care se suprapun și se întretaie, și pe care politica bunelor intenții (asociată cu extinderea piețelor economice) nu le mai poate acoperi. Manifestarea – cel mai adesea pur discursivă – a „conștiinței vinovate” a Occidentului pentru trecutul său colonial nu rezolvă mare lucru, atât timp cât asimetriile economice, sociale și politice se perpetuează (sau, uneori, se accentuează) purtate de „undele gravitaționale” ale globalizării. Încă o dată, aceste decalaje nu se reduc la cel – foarte vizibil – dintre țările „în curs de dezvoltare” din Sud și cele „dezvoltate” din Nord, ci creează o permanentă mișcare și reașezare a raporturilor – economice, dar și de forță – între țările Sudului. Ca atare, asistăm la tensiuni locale (ce riscă să se agrege), pe fondul (încă al) unui „război ideologic”, altul decât cel cu care ne hrănește media americană.
Acesta din urmă e cel – intens valorizat în ultimele campanii electorale din Statele Unite – dintre conservatori și progresiști. Pentru cei dintâi, lumea (cel puțin cea în care trăiesc ei) trebuie să rămână omogenă și centrată pe niște valori identitare tari (credința, laissez faire-ul, libertățile individuale nerestricționate, consumul ostentativ etc.). De cealaltă parte, progresiștii vor o accelerare a schimbării, care înseamnă, implicit, o și mai radicală dislocare a „lumii tradiționale” (înțeleasă de ei ca un soi de preistorie), totul fiind planificat și organizat de un amestec variabil de tehnologii și de „etici aplicate” (care formalizează bunele intenții și optimismul milenarist al celor pentru care viitorul e paradiziac). Ceea ce le dă progresiștilor o aură de utopie e credința lor fermă că tehnologiile și eticile conviețuirii cu ele sunt solidare. Or, acesta e un lucru pe care l-am descoperit în oroarea războaielor mondiale, tehnologia nu are nicio morală. Expansiunea tehnologică a finelui secolului XX și a începutului secolului al XXI-lea – pe care-o numim generic „globalizare” – a pus la îndemâna aproape tuturor țărilor lumii mijloace care le permit să pună în discuție (și, uneori, să arunce în aer, la propriu) convențiile oricărei etici. Ce e interesant în ceea ce privește revendicările Sudului global este faptul că el nu contestă ideea de supremație (locală sau mondială), ci doar pe aceea de supremație a Occidentului. De aceea, atât la scara mică a relațiilor dintre vecini, cât și la cea mare a relațiilor internaționale, lumea pare a fi dominată de ideea răsturnării ordinii existente, a revanșei și a revizionismului.
Întrebarea e: ce putem face într-o astfel de logică a contestației? Să adoptăm mentalitatea „cetății asediate”, retrăgându-ne intra muros și fortificându-ne „liniile de apărare” împotriva „celorlalți”, percepuți ca agresori? E ceea ce propune dreapta conservatoare: revenirea la o credință ideologică, unificatoare și ofensivă, dacă nu în afară, măcar înlăuntru. Ar fi interesant de văzut dacă modelul ei e unul regresiv – „creștinătatea Evului Mediu” – sau unul actual – Umma islamică (ce estompează deosebirile dintre țările musulmane). Totuși, trebuie să observăm că, în fapt, niciunul dintre cele două modele nu e atât de omogen precum îl vrea ipostazierea lui. Aplicarea lor universală ține nu atât de o viziune istorică realistă, cât de un milenarism care, inevitabil, accentuează logica confruntărilor religioase. De cealaltă parte, a stângii (radicale), avem o viziune a accentuării mutației tehnologice care, pe de o parte, accentuează dislocarea și depeizarea oamenilor din lumile lor tradiționale (fapt considerat a-i sustrage „logicilor tribale” cărora le-au aparținut), pe de alta, păstrarea unui „centru” al tehnologiilor în zona competitivității (occidentale), centru învestit cu tot mai multe prerogative etice.
Ceea ce putem vedea cu ochiul liber e faptul că niciunul dintre cele două modele nu funcționează. Recentrările identitare vor avea mereu – cum ne-o arată istoria contemporană – o dimensiune ofensivă care va duce la conflicte (interne și/sau externe). De cealaltă parte, inevitabil relația dintre mutațiile tehnologice și eticile (globale) menite a le subîntinde rămâne una arbitrară și, în bună măsură, artificială. Ceea ce vedem e faptul că salturile tehnologice sunt aliniate revendicărilor și frustrărilor istorice, devenind un accelerator și un multiplicator al forței care a guvernat lumea istorică a războaielor dintre state. Pentru încă o dată, suntem nevoiți să-i dăm dreptate lui Heidegger, cel din interviul ultim din Der Spiegel: nu avem încă nicio formulă de organizare politică – locală sau globală – capabilă să facă față mutațiilor tehnologice ale lumii în care trăim. Riscul acestei lumi e cel de-a lua foc din orice scânteie (pe care deopotrivă tehnica globală și indecizia decidenților) o pot amplifica la scară planetară. Dar, în egală măsură, e aici și șansa de-a înțelege că posibilitatea unui asemenea scenariu ne poate face nu mai buni, ci mai prudenți. În fond, asta s-a mai întâmplat odată, pe vremea amenințării nucleare și a Războiului Rece. În mod cert, nici aceea n-a fost o lume bună, însă – o știm bine – putea să fie mult mai rea. Politica – și cea la nivel local, și cea globală – e, în fond, arta răului celui mai mic. Și, atât timp cât facem ceva pentru a reduce răul, înseamnă că nu am căzut cu totul în puterea lui. //
