Nostalgii imperiale

Una dintre cele mai stranii moșteniri ale comunismului constă în faptul că, în momentul în care a căzut, nimeni n-a mai văzut în el un proiect modernizator la scara unor societăți decalate față de Occident, ci a fost privit ca o paranteză detestată, care – odată închisă – permite reluarea firului istoriei fiecărei țări. Și țările ieșite din comunism s-au întors, fiecare, la momentul istoric la care le-a surprins instaurarea „regimului clasei muncitoare” (eventual să­rind și intervalul războaielor care au precedat-o).

Noi ne-am regăsit în 1939, înainte de pactul Molotov – Ribbentrop și, la distanță de 30 de ani (și cu experiența războiului și a comunismului) timpul acela suspendat, de dinaintea catastrofei, ni s-a părut a fi un orizont idilic, populat de tineri urbani, studioși, pasionați de polemică și de țărani înstăriți, ancorați în tradiția credinței. Numai că, din păcate, interbelicul nostru nu a arătat deloc astfel. Tinerii intelectuali erau extrem de puțini, școala – în ciuda unor nume legendare – destul de precară și inadecvată nevoilor economiei, producând destui candidați la șomaj, care s-au radicalizat și au aderat la mișcările de extremă. Ruralul a rămas, în bună măsură, arhaic, decuplat de la dinamica lumii, adâncit în sărăcie, ignoranță și suferință. Înșelați constant, de toate guvernările, țăranii fie au căzut în apatie, fie s-au adâncit în frustrarea din care se hrănesc extremele și, în cele din urmă, au ajuns carne de tun într-un război prea mare pentru posibilitățile noastre. Politica ne-a fost haotică, incapabilă să dezvolte șansa Marii Uniri; bazată pe orgolii și interese, a sfârșit prin a discredita ordinea democratică și, astfel, involuntar, a creat premisele totalitarismelor ce vor veni. Tabloul devine și mai sumbru dacă adăugăm la el și totala neînțelegere a problemei naționale de după 1918 ce se exprimă în incapacitatea de a pune capăt segregării dintre comunități și care duce, pas cu pas, la teoria (și – vai! – la practica) „purificării etnice” de după 1938.

Probabil că dacă cineva ne-ar fi spus aceste lucruri în 1990 am fi reacționat – cel puțin – cu o extremă indignare. În definitiv, cu ce drept ne-ar fi răpit un străin paradisul pe care ni l-am construit în opoziție cu ororile începuturilor comunismului și cu mizeria finelui lui? Au trebuit să treacă decenii de travaliu istoriografic, de cercetare a arhivelor, de studii temeinice (adesea publicate în afara țării), de apariție a unor noi generații de istorici și, nu în ultimul rând, de difuzare a rezultatelor muncii lor în presă, în filme, în documentare, mai nou în emisiuni pe YouTube, pentru ca vechea „paradigmă” să-și piardă centralitatea și manualele să integreze o viziune mai realistă a istoriei naționale. Nu e zadarnic să amintim nici rolul instituțional al Europei, care a susținut mereu (cu tot soiul de materiale, cu mult-hulitele directive, cu linii de finanțare) această schimbare grație căreia începem să înțelegem că identitatea umană a persoanei primează asupra celei naționale. Firește că avansul lent al acestui nou mod de-a gândi s-a lovit pe de-o parte de rezistența celor care au rămas la revoluția tinereții lor (identitatea națională opusă „internaționalismului proletar”), pe de alta de refuzul celor care preferă unei istorii dezvrăjite o fiction-history pe măsura tuturor viselor lor. Toate acestea s-au petrecut în decenii și în contextul în care noi suntem, probabil, singurul stat din zonă care n-a avut un trecut imperial. (Chiar și cei care-l revendică, negăsindu-l în istoria cunoscută, îl proiectează în preistorie).

Obosită să tot reia – după fiecare eșec – clasica „revenire la Lenin”, Rusia postcomunistă s-a întors în 1914, la tricentenarul Romanovilor și la gloria ei imperială. La fel ca și la noi (și la vecinii noștri unguri, cu legendara „Coroană a Sfântului Ștefan”, și la polonezi, cu Rzeczpospolita lor), istoria se amestecă cu retroproiecțiile imaginare și cu imperiul, departe de a fi subiectul unei analize științifice, ajunge un soi de arcă a aleșilor ce străbat timpul pentru a intra în eternitate. Marea problemă a rușilor a fost aceea că studiul istoric onest, care a depins de deschiderea arhivelor, s-a făcut, la început, cu sincope și bazându-se într-o anumită măsură pe istoriile orale, iar, mai apoi, a fost marginalizat de o retorică oficială (care a pătruns mai ales în învățământ) ce a exaltat „gloria” și „victoria” poporului rus și a pus toate relele istoriei sale pe seama „străinilor” hrăpăreți și invazivi. În felul acesta, problemele reale ale societății ruse (cele de la finele țarismului, cele ale comunismului și, mai ales, cele ce au urmat căderii acestuia) au fost ocultate, n-au constituit obiectul unei analize serioase, nu s-au decantat nici într-un travaliu al memoriei, nici în politici publice menite a corija erorile trecutului, ci au fost trecute, paușal, pe seama „încercuirii capitaliste”, ca o constantă a istoriei Imperiului. Marea dramă a Rusiei, ce se aruncă mereu în afară, într-o logică a expansiunii fără oprire, e aceea că nu‑și cunoaște înlăuntrul. De aceea, fuga în exterior are ceva dintr-un refuz de sine, iar blocarea expansiunii amenință să aibă – în Rusia – consecințe abisale.

E greu de spus cât anume îl sprijină cetățenii Federației Ruse pe Vladimir Putin, însă – cum se întâmplă adesea în regimurile ce caută să se perenizeze – probabil că mulți dintre ei nu-și mai pot închipui o Rusie fără actualul conducător de la Kremlin. Acestuia i-a reușit, poate peste așteptările sale, ceea nu i-a izbutit până la capăt lui Hrușciov: diabolizarea predecesorilor săi. Deopotrivă Gorbaciov și Elțîn au devenit simboluri ale pierderii măreției imperiale și ale eșecului economic și social, iar conducerea lor – bazată pe încercări de democratizare – a fost asimilată unei anarhii fără sfârșit. În felul acesta s-a realizat în mintea celor supuși propagandei Kremlinului fuziunea dintre cele trei opuse ale stărilor de lucruri acuzate: gloria imperiului, prosperitatea și autocrația. Putin însuși tinde să se prezinte ca fiind garantul revenirii, împotriva a tot și a toate, la aceste date, menite a da consistență în istorie „sufletului rus”. În ceea ce privește dimensiunea imperială și cea autocratică are dreptate, într-adevăr, acestea au fost constante ale istoriei ruse, însă ceea ce nu pare a-i da de gândit președintelui Federației e întrebarea dacă ele reprezintă un beneficiu al poporului său sau constituie o problemă pentru acesta. Căci, atât timp cât Rusia se extinde, ea e condamnată la o economie extensivă (bazată pe exploatarea primară a resurselor proprii și pe jefuirea sistematică a teritoriilor ocupate) în dauna unei dezvoltări intensive (pe care ar permite-o înțelegerea propriilor probleme și ajustarea productivității interne în funcție de acestea). Mai mult decât eșecul militar, tocmai această incapacitate a economiei de a susține pretențiile imperiale ale Moscovei e ceea ce se vede în războiul din Ucraina. Și, de aceea, elementul central al mitului imperial: prosperitatea – menită a garanta stabilitatea internă – se dovedește, încă o dată, a fi o ficțiune. Imperiul rus pare a trăi, la nesfârșit, drama unei dezvoltări în sincope, urmată de prăbușiri amenințătoare. La fel ca țarii și secretarii generali ai Partidului Comunist, Putin consideră că o conducere „cu mână de fier” prezintă marele avantaj de a centraliza decizia, resursele și investițiile și de-a sări peste lungile dezbateri și ezitarea între alternative specifice lumii democratice. Există întotdeauna un moment în care concentrarea deciziei, a resurselor și a investițiilor într-o singură mână permite un salt înainte. Aceasta e etapa de dezvoltare a dictaturilor. Dar – cu necesitate – vine un al doilea moment, în care absența dezbaterii și a alternativelor blochează continuitatea dezvoltării. Atunci, tot ceea ce le rămâne dictatorilor e de a invoca „dușmanii din afară și dinlăuntru” ce se opun prosperității și a prezenta sărăcia și regresul ce se instalează ca pe forme de asceză și de rezistență ale unui popor ce nu se lasă corupt de „moleșeala confortului”. Această retorică a penuriei, care accentuează suferința eroică a neamului ce o îndură, este – ea însăși – o formă de militarism legitimat teologic. Ideea ei e aceea că „întregul popor” suferă pentru că „luptă în numele unei credințe”.

În definitiv, această idee nu e ceva specific rus, ci mai curând ceva propriu autocrațiilor în faza decrepitudinii lor. Marea problemă e aceea că, așa cum am văzut de fiecare dată, prăbușirea dictaturilor antrenează deopotrivă colapsul economic și anarhia politică a țărilor pe care aceștia le-au stăpânit. Pe fondul acestor dezastre – similare unui război civil –, mitologia suferinței în numele credinței în măreția pierdută a statului puternic se dezvoltă mai plenar ca în timpul dictaturilor. Ea are o enormă funcție compensatorie: aceea de a proiecta toate eșecurile prezentului pe fondul unei uriașe victorii transistorice. Mai mult sau mai puțin, aproape întotdeauna dezamăgirile și frustrările sfârșesc în această „teologie a istoriei” ce poartă în ea încărcătura nostalgiei imperiului și a autocratului.

Singurul răspuns ce i se poate da este acela de a-i deprinde pe oameni cu faptul că prosperitatea e posibilă aici, că poate fi dezvoltată mereu și că în centrul ei nu se află „victoria întregului popor” într-o confruntare eshatologică, ci reușita personală, ce presupune munca și actualizarea talentelor personale ale fiecăruia. Însă, pentru ca acest lucru să fie cu putință, e nevoie de ceva ce nu se găsește nici în dictatură, nici în sărăcie: de libertate. //