De același autor
Şcoala românească ar trebui să creeze cetăţeni oneşti, riguroşi în gândire, responsabili faţă de faptele lor şi pătrunşi de cultul lucrului bine făcut. Adică – să mă ierte domnul preşedinte – filosofi.
Preşedintele a spus-o din nou, clar şi apăsat: principala problemă a şcolii româneşti este aceea că produce prea mulţi filosofi ce sfârşesc ca şomeri şi prea puţini ingineri cu calificare cerută pe piaţă.
Nu e clar dacă preşedintele s-a referit la filosofi în accepţiunea restrânsă a termenului (cei care fac studii de specialitate şi profesează în domeniu) sau la una mai largă şi conotată peiorativ. Dacă e vorba de primul sens al termenului, se cuvine să-l liniştim dintru început pe preşedinte: filosofia nu mai e materie de studiu într-o mulţime de licee, iar numărul studenţilor la filosofie din toată ţara e ceva mai mic decât numărul dintr-un an al studenţilor de la o facultate de economie din provincie. Greu de crezut că atât de puţini pot bloca reforma educaţiei, dorită de atât de mulţi! Pe de altă parte, iniţiatorul actualei reforme a învăţământului nu e, şi domnia sa, tot un absolvent de filosofie (e drept, cu specializarea psihologie)? Iar printre consilierii preşedintelui sunt (şi au fost) destui diplomaţi în filosofie.
Prezenţa lor în imediata apropiere a şefului statului a ameliorat simţitor prestaţia preşedintelui (şi, îndrăznesc a spera, v-a fi avut un efect pozitiv şi asupra omului Traian Băsescu). În luările de cuvânt publice, preşedintele a avut, mereu, cuvinte de laudă pentru aceşti colaboratori, drept care – dacă domnia sa se referea la filosofi în accepţiunea restrânsă a termenului – nu pot să nu observ aici o inconsecvenţă greu de explicat.
Ocazional, domnul preşedinte ne ameninţă cu „dezvăluiri“ despre un fost consilier al domniei sale care e unul dintre gânditorii unanim admiraţi ai României actuale. Să-i aducem aminte preşedintelui că acest filosof nu s-a remarcat doar prin opera personală, ci şi prin faptul că a construit una dintre puţinele instituţii de studiu (poate unica) din România competitivă în Occidentul spre care tânjim. Deşi această instituţie nu produce ingineri, mulţi dintre colaboratorii preşedintelui sunt absolvenţii ei, iar dacă domnul preşedinte îşi creditează propriile alegeri, are şansa de a medita asupra unui exemplu românesc de performanţă şi reuşită în educaţie. Însă preşedintele – pe vremea când era ministru al Transporturilor – a avut ocazia unei strânse colaborări şi cu inginerii.
Sperăm că domnia sa se va decide să ne facă dezvăluiri şi despre aceştia, dat fiind că, în resortul lor, trenurile circulă astăzi în România cu viteza pe care o aveau în Germania cu 150 de ani în urmă, iar starea multora dintre drumurile patriei – a spus-o primul ministru (care a trecut, şi domnia sa, printr-o facultate de filosofie) – e mai rea ca pe vremea dacilor. Şi apoi mai e un lucru interesant: vreme de 40 de ani, România a produs masiv ingineri şi prea puţin filosofi (ar fi impropriu să-i numim astfel pe activiştii debitaţi de şcolile de partid). Or, după 1989, puţinii filosofi autentici ai României (dar, evident, nu numai ei) au fost în mod consevent susţinătorii măsurilor de reformă radicală a statului, al căror herald s-a făcut în ultimii şapte ani domnul preşedinte. De partea cealaltă, inginerii (evident, nu toţi) – bine sudaţi în colectivele marilor centrale ministeriale – s-au opus cât au putut demantelării fostei industrii socialiste (care era sursa puterii lor), restructurărilor economice necesare în anii ’90 şi s-au identificat mai curând cu tactica reformelor graduale ale precedentului preşedinte, de profesie inginer hidrotehnician.
E greu de crezut că domnul preşedinte nu cunoaşte aceste lucruri. Ca atare, această bruscă apreciere a inginerilor, sincronă cu deprecierea filosofilor, este şi mai greu de înţeles.
Dar poate preşedintele se va fi referit la filosofi în mod metaforic, ca la nişte persoane fără un obiect propriu-zis de activitate, divagând în arta generalităţilor şi rătăcind printre cuvinte care nu articulează nimic în lume. E aici ceva din felul în care omul comun (tânăr sau matur) se raportează la filosofia „de şcoală“. Numai că această percepţie este ea însăşi consecinţa unei şcoli nefăcute sau prost făcute. Căci menirea şcolii nu e aceea de-a dopa elevii cu exerciţii de matematică şi compuneri la română pentru a le ocupa timpul şi a-i deturna de la bravadele adolescenţei, ci aceea de a-i învăţa să gândească şi de a le da acea deschidere domenială în care se realizează umanitatea omului şi în care – în funcţie de aptitudinile proprii – se pot realiza la rândul lor şi ei. Filosofia ar trebui să fie disciplina care să împlinească reflexiv această întâlnire a tânărului cu lumea. Că nu e aşa ne-o demonstrează bacalaureatele, testele internaţionale şi – mai mult decât orice – prestaţia cotidiană a (prea) multor tineri.
De aceea, nu cred că trebuie mers pe mâna lor în judecarea filosofiei. Şi nici pe aceea a părinţilor lor (care astăzi reprezintă grosul populaţiei), pentru care, cel mai adesea, filosofia pendulează amplu între reţete de succes în afaceri, zodiac şi teorii ale conspiraţiei universale, toate pe fond de feng shui. Dacă acestor oameni nu li se poate reproşa neîntâlnirea cu filosofia (de vină fiind timpurile, atât cele dinainte de ’89, cât şi cele de după), nici judecata lor, cu privire la ceva al cărui înţeles le scapă, nu trebuie luată ca reper. Când e vorba de cunoştinţe precise, oamenii sunt mai rezervaţi, pentru că, în general, dincolo de tehnicitatea meseriei lor, alte limbaje tehnice le rămân opace. În schimb, filosofia vorbeşte despre om, viaţă şi moarte – altfel decât o fac medicina, antropologia sau psihologia – şi, la acest capitol, fiecare consideră că e de ajuns să caşte gura şi să-nceapă a turui pentru a îmbogăţi cultura umanităţii cu cunoştinţe unice şi inestimabile.
„Vedetele“ politicii, show-bizz-ului şi ale mass-media şi-au făcut o profesie din a emite mereu asemenea cogitaţii edificatoare. Dar încă din Antichitate s-a făcut o departajare netă între opinia personală (fie ea şi ajutată de vocea gravă, de gângurul lăcrămos ori de bancul care merge întotdeauna – toate acestea fiind considerate, de pe atunci, doar artificii retorice) şi gândirea riguroasă, care avansează pe bază de probe şi argumente. Deşi lucrurile acestea au în spate 2.500 de ani de istorie, pare-se că la noi se prezintă ca noutăţi surprinzătoare. Pe aceste meleaguri, doar discursul tehnic, mohorât şi acompaniat de grafice şi anglicisme, pare a genera puţină rigoare. În ţara în care domnul preşedinte s-a pronunţat asupra filosofiei, lucrurile stau altfel: acolo, rigoarea minţii (fie ea protestantă, fie kantiană) e cea care generează o anumită tehnicitate, nu doar în discurs, ci şi în viaţa cotidiană (corectitudinea nemţească, îndârjirea muncii, faptul de a nu te întinde „peste curea“ etc.) ca expresie a responsabilităţii interiorizate.
Dacă peste prejudecata comună cu privire la filosofie se poate trece, este însă şi ceva îngrijorător în cuvântul preşedintelui. Iar acest ceva – trebuie spus – nu-i e propriu doar preşedintelui nostru, ci pare a fi „noua modă“ europeană: faptul că ne aflăm într-o situaţie din care nu ne mai scapă decât „măsurile radicale“ dictate de clarviziunea „tehnocraţilor“. Gata, s-a terminat: nu mai e loc pentru gândire şi dezbatere; e timpul acţiunii, al „mobilizării totale“ sub îndrumarea „competentă“ a unor virtuoşi ai noilor tehnici. Doar astfel vom depăşi criza actuală şi vom reinstaura în centrul cetăţii, al naţiunii şi al Europei acel ceva care pare a fi însuşi binele public: creşterea economică.
Aşa să fie oare? Problemele de care ne lovim astăzi cu toţii sunt pure probleme tehnice (ale sectorului financiar ori ale bugetelor statelor)? Rezolvarea lor atârnă doar de „măsurile punctuale“ inspirate de tehnicienii finanţelor? La originea acestei crize nu sunt tot „tehnicienii“ astăzi plini de soluţii pentru ieşirea din impas? Reformele în curs, ale statelor şi ale Uniunii, sunt pure probleme tehnice – ţinând exclusiv de balanţe economice – care nu-i privesc în niciun fel pe cetăţenii de rând? Criza aceasta este o pură sincopă, a cărei remediere nu decide nimic în privinţa viitorului nostru? Dacă epoca prosperităţii – la fel ca şi aceea a statului social – ia cu adevărat sfârşit? Ce ne va mobiliza atunci să lucrăm şi mai mult? Dacă Europa mult visată se va dovedi a fi o iluzie? Cum va arăta mâinele de după toate acestea? Sunt toate aceste întrebări pure gratuităţi lipsite de rost? Nu cred.
Şi România, şi Europa au mai trecut prin crize în veacul trecut; la ieşire dintr-una ne-am pomenit sub zodia dictaturilor, la ieşirea dintr-alta, cu jumătate de continent ocupată de armatele lui Stalin, la ieşirea dintr-a treia, cu încetinirea constantă a creşterii economice. Lecţia tuturor acestora e aceea că nu contează doar faptul de a ieşi din criză, ci şi felul în care aceasta e depăşită. În privinţa primului aspect, tehncienii au, neîndoielnic, multe de spus (şi încă mai multe de făcut), dar în privinţa celui de-al doilea cred că n-ar fi zadarnic să ne întoarcem către filosofi. Şi nu doar ca spre nişte anexe amuzante ale inginerilor pieţelor financiare, ci ca spre conştiinţa timpului nostru. Însă pentru aceasta va trebui să fim – noi toţi – pregătiţi a-i asculta şi a-i înţelege. Iar înţelegerea se învaţă în şcoală, în întreaga şcoală ce culminează cu orele de filosofie.
De aceea, cred că şcoala românească ar trebui să creeze oameni adevăraţi, cetăţeni oneşti, deschişi oricărei forme de cunoaştere, riguroşi în gândire, responsabili faţă de faptele lor şi pătrunşi de cultul lucrului bine făcut. Adică – să mă ierte domnul preşedinte – filosofi. Iar dacă unii dintre ei se vor orienta spre Politehnică, „cu-atât mai bine ţării şi lor cu-atât mai bine“.
