Sfântă tinerețe comunistă

Revenirea nostalgiei după perioada comunistă–intens exploatată în lungul an electoral–ar merita o atenție mai mare,  fiindcă ne pune în față majoritatea problemelor de raportare la trecutul nostru recent.

Mihai Maci 21.01.2025

De același autor

Imediat după Revoluție s-a realizat – cu adevărat spontan – un consens în jurul ideii că experiența comunistă a fost una negativă și traumatică, ceea ce a justificat violența ieșirii din ea (și – în treacăt fie spus – în acest fel i-a inocentat pe autorii, fizici și morali, ai acestei violențe). Mai era ceva în această hipostaziere a comunismului ca fiind răul absolut: ea ne-a permis, tuturor, să ne prezentăm – în primul rând față de noi înșine – ca fiind victime. Și, ca orice victime, să ne considerăm îndreptățiți la niște despăgubiri. Nu e clar de la cine trebuiau să vină acestea; poate de la occidentali – care n-au avut nenorocul de-a fi „victimele istoriei”. Cum despăgubirea n-a venit, ba, dimpotrivă, a trebuit să trecem – vreme de două decenii – prin ordaliile vizelor și-ale „implementării acquis-ului comunitar”, am ajuns să ne considerăm victime și ale celor care ar fi trebuit (în imaginarul nostru) să ne primească cu brațele deschise și să ne dea ceea ce ne trebuia.

 Adevărul e acela că, atâta vreme cât am trăit în comunism, comunismul ca atare nu a fost o problemă pentru cei mai mulți dintre noi. Sigur, încă din școală se predau materii precum „Cunoștințe social-politice”, „Economie politică” sau „Filosofie” (materialist-dialectică). Dar adevărul – simplu – era acela că ele nu interesau pe nimeni. Majoritatea elevilor nu învățau deloc la aceste materii, iar cei care învățau (pentru admiterea la facultăți) o făceau pur mecanic. Nu cred că există cineva care – după 35 de ani – să-și mai amintească ceva din temele acelor materii. Onest vorbind, nu cred că-și mai amintesc ceva nici măcar cei care au făcut facultăți de profil. Acolo erau niște „trebuie să”-uri care erau recitate „pe dinafară”, fără a-l afecta în niciun fel pe cel care le rostea. Evident, unii s-au prins – destul de devreme – că, dacă dădeau din gură pe la ședințe, aveau o șansă în plus în ascensiunea socială. Și au făcut-o, dar nici pe ei nu-i interesa ce spuneau. Era suficient „să fie pe linie”, să-l invoce ditirambic pe Tovarășul și „să-și ia angajamente muncitorești”. Probabil c-am uitat acest lucru, dar în lumea aceea cuvintele erau atât de desprinse de realitate că puteai vorbi oricât fără să spui nimic. Cine citea paginile de politică internă – reduse la vizitele și discursurile lui – din toată presa timpului? Mii – sau poate zeci de mii – de oameni lucrau la ele, dar nu le citea nimeni. Trebuia doar să fie văzute de el și de ea.

 

Evident, nu puteam ieși pe stradă să strigăm că ne dorim capitalism. Dar oare – realmente – ne doream capitalism? Ne doream gumă de mestecat, o pereche de blugi, un disc, o carte, pe care le așteptam de la „mătușa” din Germania sau de la „unchiul” din State. Dar majoritatea dintre noi n-aveam nicio idee despre capitalism. Cei care-l cunoscuseră – în interbelic – și pentru care fusese benefic erau foarte puțini. Cei mai mulți dintre supraviețuitorii acelui timp trăiseră și-n capitalism așa cum trăiau și-n comunism: interacționând prea puțin (și, întotdeauna, dezechilibrat) cu Statul și (aproape) deloc cu ideologia. Să nu uităm: veneam dintr-o lume a cărei dominantă fusese sărăcia și majoritatea populației lupta pentru supraviețuirea elementară. Oamenii nu aveau timpul, disponibilitatea și pregătirea pentru a înțelege lucruri care depășeau orizontul existenței lor imediate. În definitiv, fusese o deosebire atât de mare între condiția de iobagi a oamenilor din ruralul dinaintea Unirii, cea de exploatați ai interbelicului și cea de salahori ai comunismului?

 

Noi descoperim tragedia comunistă, după 1990, în două registre care vor amprenta înțelegerea ei: mai înainte de toate, în dimensiunea mediatică – foarte potrivită lumii noi și televiziunii, care e principala media a anilor ’90. Violența dezlănțuită asupra individului maltratat și mutilat e – orice s-ar spune – telegenică. Discuții, cu statistici, despre penuria anilor ’80 ar fi fost puțin atractive. Al doilea lucru ține de faptul că ne uităm în mod particular la cei care au scris sau la cei capabili să povestească (narativ și articulat) experiențele îngrozitoare prin care au trecut. Or, aproape în totalitate, aceștia aparțin fostei burghezii sau intelectualității interbelice. Noi preluăm povestea lor – a celor două „decenii de aur” de după 1918 și a instaurării comunismului ca represiune violentă – pur și simplu pentru că, vreme de două decenii, e singura poveste coerentă despre acel timp. Nu avem – decât în episoade romanești – povestea ruralului interbelic și nici mutația pe care a presupus-o urbanizarea anilor ’60-’70. Dar rămâne un fapt: pentru majoritatea celor care au traversat-o, mutarea de la sat la oraș a fost, realmente, un progres.

 

Dominanta anilor de comunism a rămas în percepția publică fenomenul de urbanizare, în siajul industrializării și având ca vector școlarizarea. Ieșirea din cadrele ancestrale ale ruralului, școala obligatorie, „serviciul” retribuit cu un salariu, apartamentul alocat și posibilitățile oferite de serviciile sociale (medicale și pentru copii), plus relativa bunăstare a anilor „de deschidere” au reprezentat pentru aproape o treime din populația țării șansa unui viitor mai bun. Valul acesta de urbanizare a făcut uitat (sau, în orice caz, a marginalizat) teroarea din anii ’50. În bună măsură, aceasta a rămas cantonată în memoria familială, iar incidența ei socială s-a mărginit la „literatura obsedantului deceniu”. Mai e un lucru ce trebuie spus: cei mai mulți „cetățeni ai României Socialiste” nu au interacționat deloc cu aparatul represiv, în speță cu Securitatea. Da, știau de el și de frica lui, dar n-au avut de-a face în mod direct cu el. Și, mai mult ca sigur, nu au perceput lumea în care trăiau sub specia terorii și a arbitrariului, ci – mai curând – sub aceea a disfuncționalității și a descurcărelii prin care aceasta e depășită de fiecare cum poate.

 

Încă ceva: în a doua epocă grea, cea a penuriei din anii ’80, în mod paradoxal păturile marginale ale populației, cele de la țară, navetiștii sau descurcăreții mahalalelor, au dus-o mult mai bine decât intelectualitatea din centrul orașelor. Mai înainte de toate, pentru că-n rural se dezvolta nu doar o economie autarhică, ci și una de schimb, capabilă să ofere – contra cost – produsele de strictă necesitate pe care comerțul de stat nu le  mai putea distribui. În al doilea rând, pentru că – într-un anume fel – cu cât erau mai departe de instituțiile puterii, oamenii se puteau autonomiza și comunitar: în majoritatea satelor primarii sau milițienii nu doar că tolerau rețelele de devalizare a „bunurilor obștești” (de la Gospodăriile Colective la pădurile comunale), ci erau partea lor, dacă nu cumva le patronau. Asta le permitea marginalilor nu doar să traverseze mai bine acel timp, ci și să aibă un grad de libertate mai mare decât cei cu studii, aflați într-o interdependență mai strânsă cu structurile puterii. Era, în fond, un reviriment revoluționar care lovea în tendința de „îmburghezire” a intelectualității urbane. Și nu e deloc de mirare că din rândul acestor marginali ai comunismului au apărut generații de „miliardari de carton” ai capitalismului.

 

Ceea ce-a rămas în memoria comună a oamenilor care au trăit în acel timp, dincolo de „anii de aur” ai tinereții lor, ține de „marea epopee a devenirii naționale”, lecturată nombrilist (noi suntem centrul istoriei), având o componentă de aventură (de la peplum la western și filmele polițiste) și, în bună măsură, fantasy (ridicând literatura populară sau cultă la rang de sursă istorică). Ideea ei era aceea că noi suntem eterni, că suntem funciar buni, că suntem la fel cu toții, că „dac-am fi lăsați în pace” am fi cei mai vrednici dintre toți, dar că parcursul nostru istoric e, mereu, bruiat de străini. Străinii – și cei vânduți din țară – sunt cauza tuturor relelor noastre. De unde această stranie gândire schizoidă: există două tipuri de comunism – cel străin și al nostru. Cel străin e rău, al nostru e bun. Cine sunt străinii? Toți cei din jur (căci adevărul e că n-am avut relații bune cu nicicare dintre vecini): ruși, unguri, bulgari, sârbi. Și, mai ales, unificatorul lor și al „trădătorilor de țară”: evreii. Comunismul rău e cel evreiesc. Cel bun e cel românesc. Dincolo de orice mitologii romantice, succesul naționalismului ceaușist se datorează în bună măsură reactualizării antisemitismului tradițional în vechiul și noul Regat. Resurecția lui, imediat după 1990, e semnul faptului că a reușit.

 

Ce e straniu nu e faptul că mai nimeni n-a remarcat fenomenul, ci acela că el a fost consolidat de felul în care a fost lecturată prigoana comunistă. Nimeni – până la o dată foarte recentă – n-a pus problema acesteia în termeni de încălcare a drepturilor omului (pentru care există legislație penală de pedepsire), ci lucrurile au fost văzute ca o tentativă de-a smulge credința din carnea oamenilor. În felul acesta, represiunea n-a fost înțeleasă ca o problemă politică, ci ca una religioasă, ce poate fi redusă la un singur cuvânt: „satanism”. Ce i se opune acestuia? Educația? Nu. Acțiunea civică? Nu. Le travail de la mémoire? Nu. Ci martiriul, ca mărturisire a credinței. Adică, atunci când prigoana nu mai e spectaculoasă, radicalizarea religioasă și tribalizarea zelotă (în logica lui „noi – cei puri, ei – cei damnați”). Pe fondul accelerării secularizării, al scăderii nivelului de educație și al dispariției doctrinelor politice, acest gen de radicalizare oferă iluzia refacerii unor comunități „de gândire și de simțire” și de recreare a unui cadru paradiziac al grupurilor mici. Precum cel de demult, din anii comunismului, în care eram copii, părinții erau tineri și aveau grijă de noi, pâinea cu untură avea gust, muzica (ușoară) era muzică și nu existau miliardari, tatuați și transgenderi. Sfântă tinerețe comunistă! //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2025 Revista 22