„Tu nu poți înțelege, nu ești rus”

Toată lumea fost surprinsă atât de invadarea Ucrainei de către Rusia, cât – mai ales – de amploarea acestei agresiuni (fără precedent în Europa de la al Doilea Război Mondial). Cu două zile înainte de invazie, în ciuda tuturor avertismentelor americane și a imaginilor din satelit, aproape nimeni nu o considera posibilă. În cazul cel mai extravagant se vorbea de o intrare a trupelor rusești în pe teritoriul provinciilor Luhansk și Donețk (oricum, parțial ocupate), dar ideea unei operațiuni militare de anvergură – menită a ocupa întreaga Ucraină – era considerată a fi într-atât de păgiboasă pentru ruși încât abia intra în calcul. Și totuși, aceasta a fost opțiunea lui Vladimir Putin. În momentul în care am citit despre intrarea armatei rusești – din trei direcții – pe teritoriul ucrainienean mi-am amintit de o discuție (publicată la începutul anilor 2000 în ”Lettre Internationale”) dintre George Soros și Boris Berezovski. Întrucât nu am revista în față, o reproduc din memorie: la puțin timp de la înscăunarea lui Putin (la care contribuise substanțial), între Berezovski și noul președinte se declanșează un război în care primul pune la bătaie televiziunea proprie, iar liderul de la Kremlin atacă pe terenul reglementărilor economice. Încleștarea îl face pe Berezovski să piardă în câteva luni cîteva miliarde de dolari. Pe acest fond are loc – în America sau în în Anglia – discuția despre care era vorba în revistă. Soros îi spune lui Berezovski: ”Lasă-l în pace. Nu e o bătălie din care să câștigi; ai pierdut suficient. Mută-ți afacerile în Occident și ocupă-te de dezvoltarea lor.” La care Berezovski îi răspunde: ”Tu nu poți înțelege; nu ești rus...”

Ce nu putea înțelege Soros? Și de ce nu putea înțelege? Ce n-au putut înțelege oamenii politici, militarii și analiștii de politici externe din ultimele luni? Și de ce nu au putut înțelege ceea ce azi ni se pare evident? Aș începe cu răspunsul la a doua întrebare, căci el ne spune un lucru foarte important despre lumea în care trăim. În ciuda reproșurilor care le-au fost aduse – mai ales după invaziile din Afganistan și Irak – americanii n-au mizat, după 1990, pe forța brută ca principală pârghie de putere în ”noua ordine mondială” pe care o văd realizându-se după căderea comunismului. Pe de o parte propria istorie (forjată de două războaie – cel de Independență și cel Civil), pe de alta intervențiile în Războaiele Mondiale (având ca terminus decizia recurgerii la arma atomică) și încleștarea Războiului Rece (cu tot ce a însemnat îngrădirea puterii sovietice – inclusiv Războiul din Vietnam și susținerea dictatorilor anticomuniști) i-au învățat că simpla forță militară – oricât de superioară tehnic ar fi – pe termen scurt costă prea mult și pe termen lung nu aduce beneficiile așteptate. Adevărata putere nu mai e a armatelor, ci a dispozitivului tehnologic care le asigură acestora avantajul asupra puterii militare a adversarului. Ba chiar – și mai important – a economiei capabile să susțină cursa tehnologică din care derivă cursa înarmărilor. Morala e aceea că adevărata competiție în lumea contemporană nu mai e atât cea militară, cât cea economică. Sigur că și concurența economică poate lua forme constrângătoare (ceea ce s-a numit ”neocolonialism” e un exemplu), dar – în esența lui – comerțul e mai curând pașnic. Și chiar modalitățile lui cele mai detestabile crează o formă de progres în societățile pe care le exploatează (de pildă elitele locale, care devin antiimperialiste). Ca să nu mai vorbim de acordurile bilaterale între țările dezvoltate ori de dereglementările succesive ce permit integrarea piețelor la o scară din ce în ce mai largă. Puterea adevărată, spun toate acestea, este puterea raționalizatoare a comerțului. Asta înseamnă că oricine se află pe harta economiei mondiale e obligat să compună cu ceilalți parteneri, să accepte ”regulile jocului” (și, eventual, să profite de ele și să gândească în termeni de costuri și de beneficii. Globalizarea – adică interdependența economiilor (la multiple nivele) înseamnă tocmai faptul că tentația câștigurilor din acțiunea pe diversele piețe regionale și mondiale duce, implicit, la refuzul ispitei autarhiei (ce sfârșește – mai mereu – în opresiune și exaltări naționaliste).

Ca o paranteză: e interesant faptul că până și cunoașterea a fost concepută după acest canon al raționalității comerciale. Astfel, o ”contribuție științifică” trebuie să aibă trei elemente de bază: input-ul (adică un set de date primare, care sintetitează un anumit tip de experiență și sunt exprimate – cel mai bine – în manieră cifrică), o metodologie (care e un aparat tehnic de procesare a acestor date) și output-ul (în speță suma concluziilor – iarăși, cel mai bine exprimate cifric, care pot fi ”aplicate” imediat. Sau, mai exact, care pot constitui imput-ul altei secvențe de procesare și, astfel, crea un lanț metodo/tehnologic). Originalitatea cercetării – neînțeleasă pe meleagurile noastre – constă tocmai în noutatea economică a output-ului final care se brevetează imediat (cu label-ul ISI). În fapt, dincolo de detaliile ”metodologice”, aici e un tip de gândire contabilă, care organizează lucrurile pe două coloane: intrări și ieșiri, date primare și aplicații finale, costuri și beneficii etc. Ideea e că acest tip de gândire contabilă (căreia i se spune și managerială) are două mari avantaje: e lucidă (căci calculul impune suspendarea pasiunilor în favoarea gândirii reci) și e prevăzătoare (căci raportul dintre investiții și beneficii solicită un tip aparte de atenție). Finalmente, cred că însușirea acestei gândiri care aliniază cifre e o formă de raționalizare și de orientare spre concret menită a disciplina în mod pașnic (căci având la bază emulația câștigului) mai ales societățile cu o intelectualitate pasională, ce cunoaște pusee de febră idealistă (mai întotdeauna cu o coloratură națională). Beneficiile calculului rațional, decontate în cash value, sunt o formă de soft power. Soft, dar nu mai puțin power.

Revenind la logica puterii comerciale în relațiile internaționale: așa se explică relativa pasivitate (care, uneori, frizează bunăvoința) a marilor puteri față de variile regimuri dictatoriale apărute în ultima vreme. Dacă acestea nu trec de linia roșie a masacrării în masă a propriilor cetățeni sunt lăsate, mai mult sau mai puțin, să se lovească de primele probleme economice. Orice stat are, mai înainte de toate, responsabilitatea hrănirii propriei populații. Iar această problemă e una economică. Dacă vor s-o rezolve – mizând (pe termen lung) pe comerț și (pe termen scurt) pe ajutorul internațional) – ”derbedeii” politicii mondiale trebuie să se cumințească. Sigur că unii au accese de furie a agrandorii, amenință, șantajează, joacă la mai multe capete, dar – finalmente – vin la masa negocierilor, văd că se poate câștiga și intră în marele joc al economiei la scară largă. Odată situați aici, logica de factură comercială constituie un levier de acțiune al lumii democratice la adresa turbulenților care e cu atât mai eficient cu cât vizează țări mai bine integrate în marile fluxuri ale economiei mondiale. Teama de sancțiuni îi reține pe mulți de la a face ceea n-ar ezita nici o clipă să facă dacă ar fi de capul lor. De aceea amenințarea cu sancțiunile economice e, adesea, mai eficientă decât era în urmă cu un veac războiul efectiv. Și e o dovadă a faptului că raționalitatea contabilă de care vorbeam anterior – cea bazată pe calculul de costuri și beneficii – și-a făcut efectul și lucrează unificând, mai eficient decât orice ideologie, societățile moderne.

Problema, așa cum vedem, e aceea că are și ea o limită: țările (și, în interiorul lor, segmentele de populație) slab integrate în marile circuite economice. Asupra acestora, măsurile economice au efecte foarte slabe. Avem câte exemple dorim: Afganistanul dinaintea ocupației americane, Eritreea, Coreea de Nord, Somalia, Zimbabwe-le lui Robert Mugabe sunt țări care au ales autarhia – adică tentativa de-a se baza doar pe producția internă – și faptul de-a investi masiv în armată (de stat sau a seniorilor războiului), servicii speciale și, evident, luxul curții dictatoriale. Sunt tiranii clasice în care o persoană controlează, grație monopolului forței interne, ansablul societății care e sărăcită, militarizată, mobilizată și pedepsită mereu. O populație care, practic, e ostatica unui gang înarmat. Logica ”independenței și a suveranității” face imposibilă – sau foarte greu posibilă – intervenția în asemenea situații. Atunci când e vorba de țări mici și (relativ) periferice, lucrurile – deși triste – pot fi lăsate într-un fel de status quo. Problema e ce se întâmplă când țări mari, cu populații numeroase, cu capacitate militară și economică optează pentru acest model? Rațiunea ne-ar determina pe toți să credem că faptul de a-ți înfometa propria populație, de a-ți trimite copiii la moarte și de a poza triumfător ca un paria al întregii lumi e ceva absurd. Dar iată că se poate. Ce e de făcut într-un asemenea caz, când rațiunea, cu calculele și beneficiile ei, devine neputincioasă?

”Tu nu ești rus...” Există oare la ruși ceva care desfide rațiunea? Da. Există ceva care-i determină să se ducă la război fără arme, doar cu icoane, și să se lase mitraliați din tranșeele adverse. Ceva care-i determină să se înfometeze și să se măcelărească – până la canibalism – unii pe alții. Ceva care să-i pună în situația de-a se teroriza – fizic și psihic – unii pe alții. Ceva care să-i facă se se prăbușească – cu milioanele – în fața ofensivei inamice și apoi să se ridice – cu alte milioane – împotriva ei. Ceva care să-i arunce – simultan – în abisul ororii și pe culmile artei. Ceva care să-i facă să-și construiască industrii incredibile (precum cea spațială) și, în același timp, să-și jefuiască fără scrupule propria țară. Ceva care să-i împingă la moartea pentru propria credință și la tremuratul în fața unui mărunt funcționar al Opricinei. Ceva care să nu le permită să gestioneze eficient un sat sau o fabrică, dar să viseze la lumi eurasiatice. Ceva care-i îndeamnă deopotrivă la sfințenie și la crimă și prostituție. Ceva care se hrănește, în același timp, din iubire și din ură, din credință și din visul răzbunării. Asta nu înțelegea George Soros. Și nu înțelegem nici noi. Sunt demonii lăuntrici ai Rusiei, de care nu va scăpa fugind de sine și invadându-i pe alții. Poate doar înfrângerea le va da rușilor curajul de a privi în ei înșiși. Și de-a se ierta pe ei înșiși.