Orientul Mijlociu 2.0: dincolo de Primăvara Arabă

Fără a minimaliza impactul crizei din Egipt, al războiului civil din Siria sau al asasinatelor politice din Tunisia, noul Orientul Mijlociu trebuie perceput şi dincolo de Primăvara Arabă.

Primăvara Arabă a transformat ireversibil Orientul Mijlociu, însă nu atât de mult cât s-a sperat în 2011. Din acel moment, Primăvara Arabă a luat locul Procesului de Pace israeliano – palestinian în ceea ce priveşte interesul cu care a fost urmărită, dezbătută şi disecată. Ca şi Procesul de Pace, perioadă de glorie a Primăverii Arabe a fost urmată de un îngheţ total în care ţările implicate nu au reuşit decât să se adâncească în haos şi instabilitate.

La treizeci de luni de la declanşarea ei, ciocnirile violente dintre grupările pro şi contra islamiste din Egipt şi Tunisia, prezentate de susţinătorii regimurilor „civile” – foarte puţini fiind cei care îşi asumă promovarea unei stat arab laic – drept o continuare a revoluţiei din 2011, au îngropat definitiv Primăvara Arabă îndepărtând-o de scopurile iniţiale. În pofida sloganului mişcării revoluţionare Tamarud potrivit căruia „Revoluţia Continuă”, statele din Orientul Mijlociu au depăşit obsesia Primăverii Arabe care s-a transformat dintr-un potenţial vector pentru democratizare într-un temut element de instabilitate locală.

Anterior Primăverii Arabe, Procesul de Pace israeliano – palestinian devenise laitmotivul oricăror discuţii care aveau ca subiect Orientul Mijlociu. Absenţa acestuia dintre revendicările revoluţionarilor, cum era obişnuit până la acel moment, a surprins demonstrând însă că, în realitate, populaţia arabă era măcinată de alte probleme. Recenta reluare a negocierilor dintre israelieni şi palestinieni a primit mult prea puţină atenţie în contextul deja tradiţionalelor violenţe din Piaţa Tahrir. După luni de shuttle diplomacy, secretarul de stat american Kerry a reuşit să îi aducă la Washington pe negociatorii israelieni şi palestinieni într-o nouă încercare de a debloca ceea ce până la deturnarea Primăverii Arabe părea principala criză fără ieşire din Orientul Mijlociu.

Chiar şi în statele în care s-a preconizat o iminentă desprimăvărare precum monarhiile arabe sau Algeria, realitatea internă a bătut isteria revoluţionară. Astfel că, Algeria este preocupată în principal de alegeri prezidenţiale din 2014. Atacul cerebral suferit de preşedintele Bouteflika şi spitalizarea sa în Franţa au generat panică, existând numeroase neclarităţi privind recuperarea sa. Pozele care îl înfăţişau pe Bouteflika într-un scaun cu rotile la revenirea în ţară au intensificat zvonurile referitoare la incapacitatea acestuia de a mai conduce ţara, speculaţiile privind succesiunea la funcţia supremă în stat devenind din ce în ce mai intense, rolul armatei fiind decisiv în conturarea noului regim de la Alger.

Probleme interne au făcut ca şi în Maroc interesul pentru situaţia din Egipt şi Tunisia să treacă în plan secundar. Recent, sensibilitatea populaţiei faţă de abuzul minorilor a fost ignorată atunci când suveranul marocan a graţiat un pedofil spaniol. Reacţia extremă a străzii a fost suficientă pentru a îl determina pe Regele Muhammad VI să anuleze decretul de graţiere, cerând demararea unei anchete interne care nu a avut rezultate remarcabile, dar care au fost suficiente pentru a calma strada.

Aproape neatinse de revoluţia arabă, monarhiile din Golf au amânat adoptarea de reforme radicale, optând pentru impunerea propriului ritm. Telenovela alegerilor parlamentare din Kuweit a depăşit de mult punctul culminant, kuweitienii fiind chemaţi la urne a şasea oară în şapte ani. Suprapunându-se cu criza din Egipt şi perioada Ramadanului, alegerile de la sfârşitul lunii iulie au trecut aproape neobservate. Noul parlament şi guvernul desemnat au ca sarcină în primul rând identificarea unor mijloace de conlucrare, astfel încât să se ocupe şi de altceva în afara disensiunilor politice. La fel de active şi preocupate de binele cetăţeanului au fost şi autorităţile din Dubai. Chiar dacă hilar, recentul program naţional de slăbire în cadrul căruia un kilogram pierdut va fi recompensat cu un gram de aur este reprezentativ pentru relaţia conducător-condus în context rentier. Obişnuită a sta deoparte, populaţia nu concepe implicarea în acţiuni angajante fără a fi stimulată material, chiar şi atunci când este vorba de îngrijirea propriei sănătăţi.

Limitarea Orientului Mijlociu la Primăvara Arabă sugerează o abordare extrem de simplistă a unui spaţiu în continuă evoluţie. Cu siguranţă „Revoluţia continuă”, doar că aceasta nu mai are nicio legătură cu Primăvara Arabă din 2011.

Mihai Pătru este doctorand al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti şi cercetător asociat la Institutul Diplomatic Român.