De același autor
Precaritatea vieţii sub comunism ar fi însă incomplet descrisă dacă totul s-ar reduce la indexarea unor forme de absenţă sau prezenţă strict obiectuală. Voi susţine în următoarele pagini teza conform căreia indigenţa materială este doar epifenomenul unei prealabile derive ideologice. Sărăcia cosmologiei comunismului real este ceea ce face cu adevărat insuportabilă penuria materială. Marxism-leninismul a instituit pretutindeni un timp macro-istoric bântuit de monologul partidului unic; pe acest fundal, s-a cristalizat timpul subiectiv, individualizat sau comunitar, compus mereu dintr-o dialectică a compromisului şi a rezistenţei.
Nesocotind acest adevăr, „istoria vieţii cotidiene“ sub comunism cochetează cu reabilitarea anecdoticului şi glorificarea banalităţii. Din păcate, duzine de teze de master sau dizertaţii doctorale pleacă astăzi de la postulatul relativist al nondiscriminării între faptul mărunt de viaţă (care poate merită evocat en passant, în timpul liber sau într-o pauză de recreaţie) şi lucrurile cu adevărat importante. Cei care decantează esenţa de accident ştiu că presiunea modelor trecătoare înclină balanţa cugetului către discursul simplist şi predictibil. Un simptom al acestui comportament este dedramatizarea ideii de totalitarism, prin compararea experienţei comuniste (sovietice, chinezeşti sau româneşti) cu alte experimente politice occidentale („colonialismul sovietic“ fiind uneori asemuit „colonialismului UE“). Rezultă imaginea unui comunism cu faţă umană, în care pasiunea pentru hrană, sex, sport, divertisment şi recreaţie precumpănea în faţa efortului de supravieţuire.
Pe această pantă a craselor trivialităţi apare reacţia de demitologizare a celor care au înfruntat cu adevărat colosul comunist.
Luptătorii din munţi sunt prezentaţi mai curând ca o mână de fanatici. Viaţa şi opera de anahoret a unui Constantin Noica este expediată sub titlul „excentricitate“, urmând ca scandalurilor şi intrigilor din sânul Uniunii Scriitorilor să li se acorde un plus de atenţie. Abstracţia plictiseşte, în timp ce carnaţia bârfei aspiră la statutul de fotografie-document. Pe de altă parte, istoria nu mai trimite, aşa cum vroia Thomas Carlyle, la „biografia marilor oameni“. O atare paradigmă de cercetare are premise falacioase şi incumbă mai multe riscuri.
Cercetările despre cultura materială nu recunosc importanţa timpului istoric şi interpretează relaţia dintre obiecte din perspectiva altei ecuaţii, tipic marxiste: ele evocă doar mecanismele de producţie economico-sociale. Elemente imponderabile precum „conştiinţa“ sunt tratate cu suspiciune. Conştiinţa individuală nu poate fi decât rezultatul unui proces istoric, fiind mereu predeterminată de o anume situare empirică a subiectului. Antropologii recunosc, evident, un vast câmp de enunţuri simbolice, practici colective şi angajamente instituţionale sub totalitarism. Dar acestea contează numai dacă ilustrează un raport de putere (relaţia „exploatator“ versus „exploatat“). Or, această lectură reprezintă o limitare a percepţiei concretului.
Este important să cunoaştem starea de sugrumare sau acalmie din apartamentele de bloc socialist; efectul de groază ori sublim din faţa Casei Poporului; depresia în faţa rafturilor goale; entuziasmul excursiilor ONT etc. Cu toate acestea, concluziile grăbite, bazate pe evaluări statistice, pot înşela. Adevărul despre epocile istorice rămâne inaccesibil unei evaluări cantitativiste.
Profesorul Daniel Barbu susţinea cu ajutorul studiilor sociologice că un procent cuprins între 20% şi 70% din populaţia României ar fi beneficiat direct de pe urma instalării regimului comunist. O atare observaţie sugerează legitimitatea unei lecturi materialiste a istoriei — o abordare asumată explicit de Nicolae Ceauşescu în timpul procesului organizat de Tribunalul Militar al CFSN din 25 decembrie 1989. Dictatorul justifica atunci, în chip oarecum „profetic“, fenomenul nostalgiei postcomuniste apărut după 1989. În fond, spunea el, regimul comunist a fost direct responsabil de modernizarea României. S-au construit „peste 3,5 milioane de noi apartamente“ într-o ţară care cunoştea altminteri şi forme de habitat extrem (bordeiul, sate neelectrificate etc).
Categorii fundamentale pentru definirea unor experienţe umane – „fericirea“, „demnitatea“, „libertatea“ – nu pot fi desluşite în lumina acestui monism materialist. În decembrie 1989, românii s-au lepădat de ruşinea de-a fi ultimul popor supus în tot blocul ex-sovietic. Au făcut asta folosind un lexic extras din solul tradiţiilor religioase. S-a strigat atunci pe străzi nu „vrem zahăr şi ulei“, ci „Libertate!“, „Demnitate!“, „Vom muri şi vom fi liberi!“. Pentru gânditorii stângii, rădăcinile spirituale ale acestui vocabular evocă mai degrabă „suspinul creaturii chinuite“ şi „sensibilitatea unei lumi fără inimă“.
Penuria fizică a fost concepută de statul comunist pentru a controla masele şi pentru a omorî viaţa spiritului, coborând pragul compromisului moral la un preţ cât mai josnic (o semnătură de colaborator al Securităţii pentru un cartuş de ţigări fine; o turnătorie pentru o felie de caşcaval etc). Aşa cum au arătat Ferenc Féhér, Ágnes Heller şi György Márkus, penuria socialistă viza nu doar controlul dietei, ci transformarea subiecţilor în obiecte depersonalizate şi neînsufleţite. Nevoia de control total asupra societăţii n-a avut pretutindeni succes. Viaţa spiritului a infirmat că singurul sens al existenţei în România comunistă ar fi fost acela de-a negocia mereu între nevoia primară de hrană şi căldură şi dorinţa „de-a trăi în adevăr“.
Atacul asupra demnităţii umane nu este exhaustiv cuprins de indexul demolărilor vechilor geografii simbolice (oraşe, clădiri vechi, moravuri); al arderii sau distrugerii bibliotecilor interbelice; al mutilării patrimoniului arhitectonic; al întemniţării sau al declasării elitei academice; al dispariţiei bunului gust; al desfiinţării instituţiilor tradiţionale de cultură, în beneficiul injecţiilor cu duh proletar; al anulării abonamentelor la marile reviste academice din Occident; al interzicerii listelor de autori „burghezi“ sau „mistici“; al împiedicării călătoriilor de documentare în Occident; al şicanării persoanelor care îşi asumau public crezul; al marginalizării talentelor literare sau artistice cu potenţial de eclipsă pentru cuplul dictatorial; al pervertirii ideologice a folclorului; al minciunii ca standard de conversaţie publică; al delaţiunii private; al anarhiei morale din oraşe şi sate ş.a.m.d. Toate acestea s-au petrecut ponegrind demnitatea individuală şi zdrobind onoarea unei naţiuni. Procesul indicibil de transformare a mentalităţilor colective, mai cu seamă, rămân insesizabile într-un limbaj materialist.
Această observaţie nu neagă relevanţa frescelor sociale, unde coabitau eşecul şi speranţa, neputinţa şi tristeţea, teama şi angoasa. O atare panoramă se construieşte cu ajutorul „amintirilor din epoca de aur“ (ecranizate de regizorul Cristian Mungiu) sau prin intermediul evocărilor „unui cafegiu“. Nu mai puţin importante sunt însă pledoariile pentru viaţa interioară din scrierile unor Gabriel Liiceanu, Livius Ciocârlie, Andrei Pleşu, Mircea Zaciu, Ion D. Sîrbu, Nicolae Steinhardt sau Radu Petrescu.
Memorialistica literară tematizează raporturi mai complexe decât simpla absenţă sau prezenţă a obiectelor materiale. Există un discurs cultural în care oamenii nu incriminează totalitarismul plecând exclusiv de la experienţa foametei sau a sărăciei, fără să treacă neobservată componenta fiziologică a coşmarului comunist.
Autorii sus-menţionaţi descriu, fiecare în parte, o strategie de rezistenţă situată la alt nivel decât cel al gesticulaţiei intempestive sau al contestării stridente. Scutul simbolic şlefuit cu armele spiritului n-a fost purtat cu ajutorul pamfletelor jurnalistice. În toate ţările de sub comunism, unii oameni de litere s-au comportat oportunist, cu gândul doar la prezent; au gândit tactic, pe termen scurt şi strict conjunctural. Alţii au calculat strategic, pe termen lung. Doar o minoritate şi-a pus inteligenţa în slujba unui efort de apărare şi salvare a ceea ce mai putea fi recuperat sub „vremuri de restrişte“. Au existat oameni dăruiţi deplin salvării memoriei naţionale (de la fascimilarea manuscriselor lui Eminescu până la compunerea unor mari enciclopedii sau dicţionare). Câţiva latinişti şi elenişti au tradus din autori clasici, slăbind astfel pornirile tentaculare ale cenzurii. Editori inimoşi au acceptat ca „mari cărţi“ să intre în circuitul librăriilor etc. Toate aceste fapte ţin de viaţa spiritului sub comunism.
Viaţa spiritului reclamă curajul de-a clădi acolo unde aproape totul se prăbuşeşte. Prin însingurare sau, dimpotrivă, prin convivialitate; pe cont propriu sau lucrând în echipe, au existat oameni care şi-au slujit aproapele prin gesturi inaparente, ieşind astfel din sfera resemnării cotidiene. Viaţa spiritului confirmă milenara tradiţie care spune că „nu doar cu pâine trăieşte omul“ şi că tribulaţiunile cărnii sunt mai puţin dureroase decât tristeţile inimii. //
(Fragment din volumul Zeitgeist. Tipare culturale & conflicte ideologice, în curs de apariţie.)