De același autor
Evaluarile oamenilor de stiinta si perceptiile directe ale fiecaruia dintre noi ne arata în ultima perioada manifestari tot mai evidente si mai numeroase ale unor schimbari ecoclimatice, care se anunta profunde si de lunga durata. Analiza si diagnosticarea lor constituie însa înca un obiect de disputa, cu unele necunoscute si semne de îndoiala.
Doua sunt întrebarile fundamentale, la care se cauta raspunsuri si în functie de care se pot alege caile de urmat. Prima: daca este vorba doar de simple fluctuatii meteorologico-climatice trecatoare, care se vor estompa în timp, ori suntem în fata declansarii unei dereglari majore a actualei ordini climatice, stabilizata în urma cu circa 8.000-10.000 de ani, care poate ajunge la haos si apoi la o reasezare a sistemului climato-environmental, din a carui ecuatie nu stim daca va mai face parte si specia umana. A doua: care este cauza principala a acestora - modul nostru de dezvoltare, neecologic, ori ceva din interiorul naturii, o turbulenta proprie, precum s-a mai întamplat anterior si s-a soldat cu disparitia a zeci de mii de specii, fara nici o interventie umana.
In raport cu raspunsurile oferite se poate stabili si atitudinea care ar trebui adoptata; astfel, daca schimbarea este majora, radicala si e provocata de cauze preponderent, daca nu exclusiv naturale, atunci ne gasim într-un impas dramatic, care s-ar solda implacabil cu un dezastru ecologic. Singura posibilitate care ne-ar mai ramane, într-o asemenea situatie, ar fi aceea de a cauta grabnic noi solutii stiintifico-tehnice spre a obtine o cat mai mare independenta fata de mediu si a suporta astfel mai bine socurile adaptarii si întarzia deznodamantul, pentru o anumita perioada.
Dimpotriva, daca se concluzioneaza ca actualele perturbari sunt cauzate de amplificarea efectului de sera, prin emisiile de CO2 sau alte asemenea actiuni, atunci responsabilitatea gestionarii impasului revine exclusiv omenirii, solutiile sunt mai usor de identificat, dar raman dificil de promovat, asa cum ne arata deja experienta Protocolului de la Kyoto.
Pana a ajunge însa la o optiune, trebuie rezolvata problema certitudinii uneia sau alteia dintre ipoteze, fapt deosebit de dificil de facut, pe taramul reflectiei stiintifice.
Pana în prezent, cel de-al IV-lea Raport al Grupului interguvernamental pentru evolutia climei (publicat la 2 februarie a.c.) a ajuns sa aprecieze ca, în proportie de 90%, exista certitudinea unei legaturi cauzale între activitatea umana si încalzirea globala.
El stabileste apoi si parametrii (alarmanti!) ai evolutiilor climatice posibile din acest secol: o crestere a temperaturii medii între 1,50C-40C si urcarea nivelului marilor si oceanelor între 29 si 58 cm.
Cum negarea realitatilor evidente prin etichetari de genul "catastrofism tehnofob si subprodusul sau, jurnalismul de groaza" nu prea mai impresioneaza pe nimeni, se recurge atunci la o pozitie împaciuitorista, de mijloc, care accepta ca exista anumite schimbari climatice (naturale sau nu), al caror efect cel mai îngrijorator este multiplicarea fenomenelor meteorologice extreme, sunt emisii crescande de CO2 de origine umana, care poate ca joaca un rol în încalzirea atmosferei, dar care în mod sigur contribuie major la acidificarea oceanelor... In consecinta, vor fi suficiente masuri "simple si eficace", la îndemana tuturor! Majoritare, deopotriva, la nivel stiintific si oficial raman însa tezele unor evolutii periculoase, cu tendinte catastrofale, generate de activitati umane.
Numai ca si asemenea constatari raman si ele un adevar partial, stiut fiind ca, în acest domeniu, o teza cu o suta de justificari poate fi infirmata printr-un singur argument valabil!
Si, totusi, speranta evitarii dezastrului si a gasirii caii spre depasirea impasului se pastreaza. In plan concret, s-au prefigurat chiar termene în care s-ar mai putea actiona pentru a stopa si inversa cursul periculos: 10 ani (dupa Al. Gore), 15 ani (conform raportului GIEC). Cautand la esente, E. Morin (în L’An I de l’ére écologique, Paris, 2007) formuleaza chiar trei principii ale acestei sperante.
Primul rezida în improbabil, definit prin contrariul sau, probabilul: ceea ce un spirit uman, la un moment dat, dispunand de cele mai bune mijloace de informare, poate sa imagineze despre ceea ce va urma. Probabilul nu e ineluctabilul si ramane întotdeauna loc pentru a se produce altceva decat cel prevazut ori, cum spunea Euripide într-una din tragediile sale, "ceea ce este probabil nu se împlineste întotdeauna; uneori un dumnezeu malign face sa apara neprevazutul".
Al doilea principiu al sperantei vine din potentialul uman înca neexplorat si valorificat pe deplin; Einstein spunea ca nu utilizam decat 15% dintre capacitatile cerebrale de care dispunem, o cifra arbitrara poate, dar care ne arata ca suntem înca în preistoria spiritului uman. Este vorba, desigur, de potentialitatile generice (generatoare si regeneratoare) care constituie rezerva, incalculabila (înca), a omenirii.
In sfarsit, a treia sursa de speranta decurge din posibilitatile de metamorfoza ale lumii noastre. Prima mare metamorfoza survenita pe Terra a fost cea a transformarii unei organizari strict fizico-chimice în cea a autoorganizarii viului, dotata cu calitati si posibilitati diferite de ale celei dintai.
Trecerea a avut loc atunci cand sistemele fizico-chimice tot mai diverse, mai bogate si mai complexe au ajuns la o limita de dezvoltare, situatie în care nu puteau decat fie sa se prabuseasca, fie sa se transforme în metasisteme, mai complexe si mai bogate: metasistemul viului. Aceeasi legitate poate actiona si astazi, cand sistemul se confrunta cu dilema: fie se dezintegreaza, fie ajunge sa se metamorfozeze într-un metasistem mai bogat, capabil sa solutioneze problemele vitale ecoclimatice.
Singura deosebire ar putea fi aceea ca astazi "motorul" depasirii pragului critic prin metamorfozare îl constituie, în mare masura, activitatea omului, dar care, astfel, s-ar putea "autoepura" din ecuatia existentei.
Si, cu riscul de a-i supara pe unii, raspunsul la întrebarea din titlul articolului nu poate fi, din pacate, decat unul afirmativ!
