De același autor
Marturisesc ca asteptam nerabdator un articol de genul celui scris de Mihaela Miroiu, intitulat sugestiv Ofensiva si ofensa - sau despre disputa între pedigriul universitar occidental si dreptul primului ocupant, publicat in numarul 819 al Revistei 22. Atent observator al maladiilor si disfunctionalitatilor societatii romanesti contemporane, Mihaela Miroiu este prima personalitate academica de anvergura care abordeaza curajos o problema din ce in ce mai prezenta în mediul universitar romanesc: ce facem cu cei care au ales sa se reîntoarca in tara-mama dupa terminarea studiilor de diverse grade in universitati de prestigiu din Occident?
Chiar din titlu, în apelativul “pedigri occidental”, am perceput ironia fina sub care este mascata incomprehensiunea gestului nostru, al unei categorii care, in opinia autoarei, doreste “reforme radicale, dupa chipul si asemanarea ei”. Ca prima reactie, marturisesc ca m-a bucurat ideea de radicalitate asociata unei “categorii” aparte, destul de apatica pana in acest moment, ce practica mai degraba o radicalitate de mucava în spatiul tuturor posibilitatilor, Internetul, dar în nici un caz in spatiul public real. “Bursacii”, cum ne numea plastic acum cativa ani un ziarist de mare succes, s-au maturizat si dau semne ca ar dori sa se intoarca la vizuina. Ei însa sunt departe de a se constitui intr-o “amenintare” pentru sistem. Acest lucru nici nu se va produce prea curand, din motive pe care le-a sugerat chiar Mihaela Miroiu: la nivel individual, compromisul anuleaza radicalitatea. La nivel colectiv, suntem înca departe de a constitui o masa critica care sa inceapa sa puna probleme.
Nu contestam “dreptul primului ocupant” si nici meritele celor care in multe cazuri ne-au fost mentori sau profesori in primii ani ai formarii noastre academice, cu toate ca personal gasesc ca o “sfanta contestatie” a întregului sistem ar fi mai mult decat necesara. Categoria academica din care fac parte (sa-i spun neoproletariat academic?) contesta mai degraba îngrozitoarea lipsa de transparenta a intregului sistem universitar din Romania. Rog pe cei care citesc aceste randuri sa-mi comunice un singur caz in care un post academic a fost scos la concurs pe un site Internet al unei universitati din Romania. Imi doresc mult sa ma insel in aceasta afirmatie.
Ne întoarcem acasa nu pentru a face “revolutie” în universitate, ci pentru a urma cursul unei evolutii academice normale, care presupune ca intoarcerea in tara de bastina iti acorda mai multe sanse de insertie, asa cum se intampla si cu colegii nostri din Occident, egalii nostri de acolo. Ne mai intoarcem, unii dintre noi, de nevoie: în acest moment este extrem de greu sa gasesti un post intr-o universitate occidentala, unde cel putin in domeniul umanioarelor presiunea supraproductiei este enorma. Sau impinsi de la spate de profesorii nostri occidentali, cei care intr-o viziune intarziata si romantica inca spera ca, odata intorsi acasa, vom contribui la bunastarea tarii ca vectori de schimbare etc. Neopasoptism. Si, foarte important, alegem sa revenim in tara din nostalgie. O dimensiune psihica a gestului care scapa majoritatii celor cu care intram in contact. “Nostalgie”, un cuvant creat de medicul Johannes Hofer, in 1688, compus din cuvintele grecesti “intoarcere” si “durere”.
Pentru bursacii pocaiti, “singurul criteriu onorabil de ascensiune academica sunt publicatiile internationale peer-review, regasibile in bazele de date internationale”, criteriu opus viziunii traditionaliste a primilor veniti, dupa cum scrie Mihaela Miroiu in articol. Da, este vorba de un criteriu onorabil, dar nu si singurul. Ar mai fi vorba de ierarhia valorilor, de examene academice complexe etc. Poate ca o parte a distinsului “cler academic” românesc ar trebui sa stie ca, pentru obtinerea unui post in mediul academic nord-american, candidatul lambda care a trecut de selectia nemiloasa a dosarelor de candidatura trebuie sa aiba o subtila politica de public relations la masa de pranz, colegiala, pentru a arata ca este compatibil cu o anumita imagine a universitarului. Toate aceste le-am dori si in Romania, macar la nivel embrionar. Cati dintre profesorii universitari din Romania arata si se comporta ca un adevarat Profesor, si nu ca un patron de la buticul din colt?
Conditia de “bursier international” de care pomeneste M. Miroiu nu este atat de roza pe cat pare. Marea majoritate a burselor, mai ales in Europa, acopera cheltuielile legate strict de scolarizare si de nevoile bazale ale individului. Nici vorba de “globtrotterit” si nici de viata cuminte si fara griji. Trebuie sa muncesti serios in biblioteca, dar si in afara ei, acolo unde nu mai exista doctoranzi aseptici, ci doar simpli imigranti veniti sa caute un loc de munca la concurenta cu toti ceilalti carora le este foame in tara lor de bastina. Iarasi, as dori sa fiu contrazis, dar marea majoritate a titlurilor academice obtinute în Occident de persoane venite din “curtea din spate” a Europei au o istorie personala destul de dureroasa in subteran, de care nu vorbim cu prea mare placere.
“Cei nou veniti vor pleca sau vor învata tehnici subterane de acces între detinatorii painii si cutitului” - iata fraza care m-a durut si m-a ingrijorat cel mai tare din tot articolul. M-a durut, pentru ca am simtit printre randuri “satisfactia” greu de descris a autohtonului care simte parca nevoia de a te pedepsi (asteptam sa pleci...) pentru curajul pe care l-ai avut de a fi diferit, de a alege o modalitate alternativa de formare. Atentie, nu spun si cea mai buna sau de dorit. M-a ingrijorat, pentru ca nu-i pot contesta incarcatura de adevar si precizia observatiei. Si pentru ca stiu ca noi suntem parte a schimbarii atat de mult dorite, prin savoir-faire-ul pe care nu îl putem pune însa în aplicare, tocmai acolo unde era mai multa nevoie de el.
Mihaela Miroiu vorbeste in ultima parte a articolului despre o posibila rezolvare a acestei crize: mecanismele de regularizare calitativa a sistemului, precum si disputele publice oneste si transparente. “Toate reformele se opresc la Efremov” (un orasel la 200 km sud de Moscova), obisnuia sa spuna in gluma Cehov. Tare mi-e teama ca în Romania reformele se vor opri in spatiul virtual, pe Internet, acolo unde cadrele didactice vor completa formulare de etica si calitate cu o mana sigura, obisnuita sa bifeze inca o sarcina trasata pe linie de partid. Cine pierde si cine castiga din toata aceasta situatie? Mi-e greu sa spun, mai bine sa lasam sa vorbeasca constiinta fiecaruia, si nu buzunarul sau stomacul obisnuit sa manance un covrig pe post de masa de pranz.
“Efectul datului cu parul este incomparabil mai mic decat al tinutului de scaun cu orice pret”, este ultima propozitie a articolului semnat de M. Miroiu. Sunt cu totul de acord, cu o observatie: in acest moment sunt prea multe oale de spart si prea putina vointa de reforma. Pana atunci, cei care aleg sa se intoarca acasa avand optiunea reala de a ramane în Occident sa nu uite un vechi dicton latin care se aplica veteranilor incercati: “Qui patriam quaerit, mortem invenit”. (“Cine se uita înspre patrie da peste moarte”.)
