Se cearta bradul cu plopul

Acum cateva zile, pe cand se privea in oglinda unor televiziuni si radiouri locale resitene, premierul spunea ca, pentru el, problema impozitului unic se poate transa simplu: oamenii ar putea sa-si stabileasca singuri impozitul care sa le fie aplicat. Cu aceasta ironie din varful buzelor, arogantul care canta in statia de metrou Victoriei arunca sub pres controversa pe care o are, de mai multa vreme, cu Ion Iliescu. In vreme ce presedintele isi bate gura de la New York la Alma Ata, contrandu-i pe bogatii lumii cu fraze din Capitalul si Statul si revolutia, Adrian Nastase parcurge trasee mai scurte catre sufletul electoratului, strabatand in tromba orizontul mioritic. Pe-alocuri, acolo pe unde mai pluteste inca fumul revolutiei permanente, premierul vorbeste despre problemele de zi cu zi ale oamenilor, asa cum le vede el de dupa termopanele vilei lui din Cornu. Totusi, oglinda presei locale ii spune ca inca nu e cel mai frumos din tara. Il intrece de departe Ion Iliescu. Cei doi au de impartit inca multe mandate si functii in partid. Au in spate doua haite care se pregatesc de hibernare si nu se stie daca patura listei electorale ii va acoperi pe toti, sa-i faca imuni la gerul tranzitiei spre alta echipa guvernamentala.

De la o vreme, cei doi sefi de clan nu se mai cearta pe baronii locali si pe coruptia generalizata. Ion Iliescu a obosit a-si bate gura de pomana, iar baronii isi intorc fata dupa Adrian Nastase, e de-al lor, lasandu-l pe Iliescu sa-si implineasca vocatia de activist cu discursuri populiste antimondializare. De la o vreme, cearta balaurului cu doua capete s-a mutat in zona sensibila a banilor de cosnita. Pe unde trece, indiferent de limuzine, sponsori dubiosi, Rolex-uri si de costumele sub care-si ascunde originea sanatoasa, Ion Iliescu da impresia unui om saracut. Vorbeste si gandeste ca un om care traieste din salariul minim pe economie. Nu o data s-a comparat cu somerii occidentali sau cu muncitorii necalificati. Discursul lui, cu mici variatii, evoca jungla prin care trebuie sa-si faca loc clasa muncitoare catre paradisul capitalismului multilateral dezvoltat. In vreme ce, dupa vorba, dupa port, Adrian Nastase se bate pentru o economie de partid functionala, Ion Iliescu este fata saraca, pietrificata a proletariatului ultragiat de abuzurile si excesele oficialilor.

Transformat in Avocat al Poporului, Ion Iliescu lasa peste tot urmele saraciei lui. Polarizarea lumii intre cei foarte saraci si cei foarte bogati, impilarea omului de catre fiara imperialist-capitalista, exodul creierelor si disparitia specificului national al economiei pe butuci par sa-l sperie de moarte. Omul e credibil. Pare sa nu-si fi pastrat nimic pentru el, nu mai mult decat o functie buna in partid, dupa ce va trebui sa-si ia colectia de Scanteia si de Cutezatorii din birourile de la Cotroceni. In rest, este imaginea vie a unui Iov proletarizat, de la sapca la discursurile despre saracie si atat de sarace in sintaxa si lexic. In controversa cu guvernul, Ion Iliescu se face frate cu electoratul care l-a impins de atatea ori pe creasta valului. El spune ca ar fi necesar un impozit gradual, care sa-i jupoaie pe bogati si sa-i imbogateasca in maruntis pe saraci. Calculul e simplu.

Cei care pana acum plateau un impozit de 18% ar plati 23%. Cei care plateau 40 si mai bine la suta ar plati la fel. Rezultatul? Creste decalajul intre saraci si bogati. O constatare utila, chiar si pentru controversele plicticoase si sterile intre patronatele trucate ale statului si sindicatele conduse de aceiasi eterni yesmeni. Ideea nu e noua si face cariera intre vesnicii mitingisti antimondializare. Insa cum ar putea sa le placa lozincile lui Iliescu eternilor candidati la functii administrative care-si trag salarii occidentale din bugetul nostru postcomunist? Cum ar putea fi pe plac bugetarilor care si-au planificat pe termen lung primele si diurnele? Cine va mai finanta capriciile si micile nebunii ale liderilor locali, cum sa mai platesti devotamentul si linguselile, daca nu cu bani si privilegii decent impozitate? Daca optiunea presedintelui Iliescu ar fi acceptata, atunci nu ar mai reiesi clar din fluturasul de salariu care sunt ai nostri si care sunt ai lor. Nu practica europeana trebuie invocata aici, chiar daca exista vestigii ale bacsisului politic si prin alte tari, ci practica de zi cu zi din Valahia turcizata, unde sinecura se cumpara cu bani buni si se amortiza peste noapte.

Rezultatul? Cei doi au acaparat discursul social. Nu sindicatele, nu organizatiile nonguvernamentale si nici macar societatea civila, care tace tot mai mult, aiurita de filmul horror in care a fost distribuita. Intr-o tara care-si scutura firfiricii din buzunare pentru cumpararea graului cel de toate zilele, tema saraciei e mai captivanta ca orice discurs despre integrare, despre politia politica sau despre procesul comunismului. Motivele saraciei par mai putin importante. Doar toata lumea lupta din greu cu coruptia! Sutele de mii de birocrati din ciupercaria de agentii, de secretariate de stat sau de departamente ministeriale se fac si ei ca invart hartiile. Cine ar mai putea vorbi credibil despre saracie decat cei care sunt principalii vinovati de gaurile negre din bugetul familiei? Dupa ce au sufocat sub discursuri problema coruptiei, cei doi siamezi cu un singur creier par sa-si propuna sa ingroape si saracia sub discursuri si declaratii vitriolante. Astfel, saracia ar putea muri de plictiseala. Nu ar fi primul caz in care ipocrizia ar salva România.