De același autor
Un atac militar israelian, cu sau fără participarea directă a americanilor, împotriva instalaţiilor nucleare şi militare iraniene ar provoca un haos regional cu consecinţe imprevizibile, care nu pot fi favorabile pentru Rusia.
În februarie 2009, noul preşedinte american Barak Obama a oferit Moscovei o „resetare“ a relaţiilor dintre Statele Unite şi Federaţia Rusă, prin care a semnalat că este dispus să accepte aranjamente discrete cu înţelegeri politice care să servească interesele naţionale ale ambelor puteri. În principiu, dacă Rusia contribuie activ la abolirea programului de nuclearizare a Iranului, ajută NATO să „stabilizeze“ Afganistanul şi participă constructiv la detensionarea Orientului Mijlociu, America este dispusă să negocieze un nou acord de reducere a armelor strategice cu Rusia, să renunţe la amplasarea scutului antirachetă în Europa Est-Centrală, să amâne admiterea în NATO a Georgiei şi a Ucrainei şi să tolereze cu discreţie evoluţia antidemocrată din Rusia. Până acum, se pare că Moscova nu s-a grăbit să accepte oferta Washingtonului.
Guvernanţii de la Kremlin nu consideră că ambiţiile nucleare ale Iranului contravin intereselor Federaţiei Ruse. Ei nu cred că un Iran „nuclear“ reprezintă un pericol pentru Rusia. Înţelegând că armele atomice iraniene ar fi un mare pericol pentru Israel, ei speră că, atunci când conflictul dintre Israel şi duşmanii din vecinătate se va acutiza, americanii şi israelienii vor veni la Moscova „în genunchi“ ca să-i roage pe ruşi să stăvilească Iranul.
Un atac militar israelian, cu sau fără participarea directă a americanilor, împotriva instalaţiilor nucleare şi militare iraniene ar provoca un haos regional cu consecinţe imprevizibile, care nu pot fi favorabile pentru Rusia. Imediat, atacul aerian ar fi urmat de o replică militară iraniană, ar provoca acte de terorism în ţările occidentale, ar intensifica activitatea insurgenţilor împotriva ocupaţiei militare în Afganistan şi Irak şi ar declanşa o criză energetică mondială prin blocarea strâmtorii Hormuz. Deoarece e prea mare ca să fie „ocupat“ militar, Iranul s-ar retrage prompt din Tratatul de Neproliferare şi şi-ar reconstitui programul de purificare izotopică a uraniului. Cei de la Kremlin nu vor o rezolvare diplomatică a problemei nucleare iraniene.
Ei preferă menţinerea tensiunii dintre Israel şi Iran, deoarece, în aceste condiţii, pot continua să vândă armament şi tehnologie nucleară Iranului. În cazul în care ar consimţi să-şi sisteze programul nuclear, Teheranul ar primi în schimb investiţii masive şi garanţii de securitate de la occidentali, ar deveni un partener de valoare al NATO şi ar oferi un coridor important pentru exportul hidrocarburilor din Asia Centrală şi din bazinul Mării Caspice spre vest, ocolind Rusia.
În ultimii patru ani, Moscova a făcut eforturi uriaşe să forţeze evacuarea trupelor militare occidentale din Asia Centrală.
În 2001, preşedintele rus Vladimir Putin nu s-a putut opune invaziei NATO în Afganistan şi stabilirii de baze militare americane în ţările din jur, deoarece Rusia era extrem de slăbită militar şi avea o situaţie economică lamentabilă. După 2005, Rusia a pus mari presiuni asupra statelor foste sovietice din Asia Centrală (Kazahstan, Kîrgîzstan, Tadjikistan, Turkmenistan şi Uzbekistan) ca să-i alunge pe americani din regiune. Spre dezamăgirea Moscovei, statele din Organizaţia de Cooperare de la Shanghai, având ca membri „stanurile“, Rusia şi China, au refuzat să adopte o rezoluţie categorică prin care să solicite retragerea trupelor NATO din Asia Centrală.
În februarie 2009, din cauza condamnării de către Statele Unite a liderilor uzbekistani pentru represiunea sângeroasă a unei rebeliuni, preşedintele uzbek Islam Karimov a ordonat evacuarea bazei militare NATO de la Karshi-Khanabad. În martie 2009, Rusia i-a oferit preşedintelui kîrgîz Kurmanbek Bakiyev un împrumut de 2 milioane de dolari şi l-a constrâns să interzică accesul americanilor la baza de la Manas, considerată esenţială pentru transporturi NATO în Afganistan. Iniţial, aceste două ordine de evacuare au fost trâmbiţate triumfal la Moscova ca o dovadă a dominaţiei ruse în Asia Centrală. Succesul aparent nu a durat mult. În mai 2009, preşedintele uzbek Karimov s-a răzgândit şi a pus la dispoziţia militarilor NATO aeroportul din oraşul Navoi. În iunie 2009, guvernul kîrgîz a decis să continue aranjamentul cu SUA prin care le permite utilizarea bazei de la Manas.
Deoarece nu a reuşit să compromită tranzitul armamentului şi aprovizionării trupelor NATO prin Asia Centrală, Moscova le-a oferit americanilor posibilitatea să utilizeze teritoriul rus pentru trupele NATO din Afganistan şi chiar să le vândă armament pentru uz împotriva talibanilor.
În Orientul Mijlociu, Rusia are interese diferite de ale occidentalilor. Pe când SUA şi UE încearcă să aplaneze conflictul israelo-palestinian, Moscova preferă perpetuarea stării de ostilitate dintre Israel şi inamicii săi. Ceea ce îi permite să-şi afirme influenţa în regiune, să continue să vândă armamente Siriei şi Iranului şi să pretindă că este un participant important în pacificarea Orientului Mijlociu.
Rusia preferă ca NATO să-şi irosească resursele militare, politice şi economice în Orientul Mijlociu, să se împotmolească în Afganistan şi, în cele din urmă, să se retragă umilită şi sleită. În acest scenariu, neavând nevoie de „concesiile“ oferite de Obama, ei speră că SUA nu vor mai fi capabile să stăvilească afirmarea ambiţiilor Rusiei în statele din vecinătatea ei, unde pretinde că are „interese privilegiate“. //
