De același autor
Relatiile de securitate dintre America si partenerii europeni si-au pierdut din importanta dupa incetarea Razboiului Rece si s-au deteriorat nelinistitor in ultimii trei ani, din cauza divergentelor cu privire la razboiul antiterorist si la invadarea Irakului. Realegerea presedintelui american George Bush in noiembrie 2004 a surprins Europa Occidentala, deoarece a demonstrat ca politica unilateralista si combativa a administratiei actuale de la Washington nu a fost o "aberatie" trecatoare si ca o majoritate a electoratului american sprijina politica guvernului Bush.
Divergentele dintre SUA si UE s-au agravat atat de mult, incat politicieni importanti si comentatori reputati din ambele tabere se refera la o "stare de criza". Pentru o rezolvare satisfacatoare, este imperativ ca elitele politice europene si americane, care au contribuit la fracturarea NATO prin denigrarea partenerilor de peste ocean, sa domoleasca retorica dura si sa participe activ la restabilirea climatului de intelegere euro-americana. La randul lor, organizatiile neguvernamentale si mass-media trebuie sa renunte la accentuarea divergentelor.
O mare parte din presa centrala din Franta, Germania si Spania l-a denigrat pe presedintele Bush cu epitete precum "cowboy impulsiv", "imbecil" si "incompetent". Neoconservatorii din anturajul lui Bush au replicat cu epitete abuzive la adresa "Vechii Europe" precum "incapabila", "naiva" si "ingrata". Ostilitatea incisiva si insultele reciproce sunt distructive pentru solidaritatea transatlantica si daunatoare pentru ambele tabere.
Unilateralismul guvernului George Bush si dezaprobarea categorica etalata de Franta si Germania fata de invazia americana in Irak au creat fisuri adanci in Alianta Nord-Atlantica. Poate ca gravitatea situatiei este exagerata de ambele tabere. Schimburile economice si interesele comune ale Statelor Unite si ale Uniunii Europene sunt mult prea puternice ca sa permita inrautatirea relatiilor si, in cele din urma, o ruptura. Parteneriatul militar, economic si politic dintre Europa si America a supravietuit altor situatii de "criza" din trecut. Reacomodarile si reconcilierile precedente au avut totusi consecinte importante, au produs reorientari in politica statelor europene si au afectat aspiratiile strategice de lunga durata ale membrilor din Alianta Nord-Atlantica. Chiar daca pericolul comun al comunismului expansionist a devenit irelevant in urma imploziei Uniunii Sovietice, cooperarea dintre democratiile occidentale ramane esentiala pentru mentinerea securitatii comune si pentru a face fata pericolelor din secolul XXI.
Suez
In 1956, presedintele egiptean Gamal Abdel Nasser a nationalizat Canalul de Suez, o ruta maritima de mare importanta. Trei luni mai tarziu, Marea Britanie, Franta si Israelul au atacat Egiptul, au ocupat orasul Port Said si au "recuperat" o portiune din Canal. Cele trei state invadatoare nu s-au consultat in prealabil cu guvernul de la Washington. Ele sperau ca americanii vor accepta fara obiectii consecintele invaziei armate care, in afara de reinternationalizarea Canalului, urmarea si rasturnarea regimului nationalist si "antioccidental" al lui Nasser.
Demonstrand lipsa de consideratie fata de aliatii europeni, presedintele american Dwight Eisenower i-a apostrofat pe invadatorii anglo-franco-israelieni si, amenintand cu sanctiuni diplomatice si economice, i-a somat sa se retraga prompt si neconditionat din Egipt. El nu a permis continuarea razboiului antiegiptean deoarece se temea ca succesul invaziei ar provoca o ostilitate profunda in lumea araba impotriva occidentalilor si ar facilita penetrarea sovietelor in regiune. Intr-adevar, chiar daca invadatorii au fost fortati sa se retraga, URSS a devenit ulterior principalul furnizor de arme pentru Egipt, Siria si Irak.
Brutalitatea cu care America a desconsiderat interesele aliatilor europeni a socat atat elitele politice, cat si publicul din Franta si Anglia. Premierul britanic Anthony Eden a fost obligat sa-si dea demisia. El a fost inlocuit cu Harold Macmillan. Noul prim-ministru s-a grabit sa restabileasca parteneriatul "special" anglo-american. Dar Marea Britanie si-a dat seama cat de dependenta devenise de Statele Unite si cat de putin se poate baza pe sprijinul tarilor din Commonwealth precum India si Pakistan.
Umilirea aliatilor europeni de catre americani in episodul Suez a revigorat tendintele integrationiste ale europenilor. Unii politicieni britanici au sugerat ca ar fi preferabil ca Anglia sa se apropie mai mult de Europa. In urma esecului din Suez, Franta si-a dezvoltat o forta militara de interventie independenta ("force de frappe") si a devenit membru fondator al Comunitatii Economice Europene in 1957. Resentimentele antiamericane din Franta au contribuit la revenirea la putere a generalului Charles de Gaulle in 1958.
Berlin
Din 1945 pana in 1961, trei milioane de est-germani au fugit din comunism spre libertate prin Berlinul de Vest. In 1961, exodul uman ajunsese la 100.000 de refugiati pe luna. Exasperat, Nikita Hrusciov a somat celelalte trei puteri ocupante sa accepte un nou tratat care sa incorporeze intregul Berlin in Republica Democrata Germana. Ultimatumul sovietic a creat disensiuni in tabara occidentala. Franta si Germania preferau o riposta mult mai ferma decat cea propusa de Marea Britanie si Statele Unite. Tensiunea dintre cele doua tabere devenise atat de acuta, incat Alianta Nord-Atlantica ajunsese la disfunctionalitate. Din fericire, decizia eronata a lui Hrusciov de a plasa rachete nucleare in Cuba a precipitat o alta criza internationala majora, care a diminuat importanta divergentelor din cadrul NATO in problema Berlinului. Astfel, toti membrii Aliantei Nord-Atlantice, inclusiv Franta si Germania, au acordat sprijin neconditionat Americii in noua confruntare cu sovieticii.
Tensiuni franco-americane
In 1962, Statele Unite au decis sa furnizeze rachete balistice pentru fortele nucleare "independente" ale Marii Britanii. Decizia l-a infuriat pe presedintele francez Charles de Gaulle, care si-a exprimat dezaprobarea prin exercitarea dreptului de veto, ca sa previna admiterea Angliei in Comunitatea Economica Europeana. Respingerea britanicilor a torpilat planul presedintelui american John Kennedy de a anunta o "Declaratie de Interdependenta" intre America si "O Europa Unita".
In 1963, Germania Federala si Franta au semnat un tratat separat prin care se obligau sa coopereze in toate aspectele importante de politica externa. In urmatorii trei ani, de Gaulle a scos trupele franceze de sub comanda NATO, a fortat retragerea celor 26.000 de militari americani din Franta si a expulzat cartierul general NATO.
Cheltuielile enorme ale administratiei Lyndon Johnson pentru sustinerea razboiului din Vietnam si, in acelasi timp, pentru finantarea multor programe sociale interne, au produs un mare dezechilibru economic global. Protestand fata de dominatia SUA in sistemul monetar international si fata de abilitatea necontrolabila a Americii de a exporta inflatie, in 1965, de Gaulle a adoptat masuri financiare impotriva dominatiei dolarului american.
Crize mai mari si mai mici
In decursul anilor in care Henry Kissinger a fost exponentul politicii externe a Americii, europenii s-au simtit marginalizati. Kissinger a argumentat ca integrarea europeana nu este in interesul Statelor Unite. Multi politicieni europeni s-au convins ca puterea politica de la Washington a fost acaparata de forte care nu erau interesate de problemele statelor europene. In 1971, fara consultari preliminare, presedintele Richard Nixon a suspendat unilateral ratele de schimb ale dolarului in defavoarea europenilor. Socati si frustrati, europenii s-au simtit obligati sa accelereze procesul de integrare economica si monetara.
In razboiul din Orientul Mijlociu din octombrie 1973, majoritatea guvernelor din Europa Occidentala au dezaprobat sprijinul masiv acordat Israelului de catre SUA impotriva arabilor. Initiativele de integrare economica europeana din anii 1980 au fost receptionate ostil la Washington, deoarece, avand conotatii protectioniste, au fost interpretate ca eforturi de autoizolare in cadrul unei "fortarete europene".
Marea Britanie, avand un parteneriat special cu SUA, s-a opus integrarii politice a statelor europene si a mentinut o postura obstructionista in cadrul UE. Pretentiile excesive ale delegatiei britanice, in decursul discutiilor privind elaborarea Constitutiei Europene, au slabit enorm tendintele integrationiste ale nucleului franco-german.
In anii ‘90, razboaiele din fosta Federatie Iugoslava au produs noi frictiuni euro-americane. Interventiile NATO in regiune au pus in evidenta atat grava incapacitate militara a europenilor, cat si tendintele hegemonice si unilateraliste ale Americii.
Neintelegerile euro-americane generate de invazia Irakului, de doctrina razboaielor preventive si "hegemonismul" administratiei Bush sunt mai grave decat cele din crizele precedente. Obsesiile guvernantilor de la Washington legate de Saddam Hussein si Al-Qaida nu au fost impartasite de europeni. Saddam nu era considerat o "mare primejdie pentru occidentali". Asalturile devastatoare ale americanilor contra oraselor irakiene, pierderile suferite de civili si maltratarea prizonierilor au contribuit imens la indarjirea rezistentei insurgentilor impotriva ocupantilor si au daunat credibilitatii Washingtonului.
Pe cand Franta, Germania si Anglia ofera avantaje economice mulahilor de la Teheran, ca sa-i determine sa renunte la programul de nuclearizare, oficiali sus-pusi din administratia Bush discuta despre izolare, sanctiuni si interventie armata impotriva Iranului.
Concluzii
Inabilitatea guvernelor europene de a influenta politica de securitate a Statelor Unite a creat un val urias de antiamericanism in Europa. Franta si Germania au refuzat categoric sa contribuie cu trupe in Irak. "Coalitia de voluntari" care a invadat Irakul a inceput sa se destrame. America a refuzat sa se implice in aplanarea conflictului israeliano-palestinian, desi europenii cred ca o asemenea actiune este vitala pentru o solutionare a razboiului antiterorist.
Pericolul unei sciziuni transatlantice in tabere ostile este real. De ambele parti trebuie luate masuri urgente pentru dezamorsarea antagonismelor existente. Eforturile de reconciliere din ultimele luni au fost slabe.
Secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Schaffer, remarcand ca divergentele dintre SUA si UE sunt profunde, i-a avertizat pe europeni sa nu se coalizeze impotriva Americii. Neintelegerile cu administratia Bush pe tema Irakului au stimulat tendintele europenilor de a-si coordona politica externa. Uniunea Europeana, in continua extindere si consolidare, nu trebuie insa sa-si defineasca identitatea ca rival al Statelor Unite. Ideea de a deveni o "contrapondere" a supraputerii de peste ocean este nociva.
Chiar si presedintele Chirac, care a sustinut puternic necesitatea crearii unei supraputeri europene, a declarat in noiembrie, la Londra, ca "nu are nici un sens sa cream o Europa care sa se opuna Statelor Unite". Loialitatea "Noii Europe" fata de NATO si SUA este inca puternica. Pentru statele din Europa Est-Centrala, America ramane mult mai credibila, ca garant al securitatii, decat UE. Un divort intre SUA si UE ar putea crea sciziuni indezirabile in cadrul comunitatii europene.
O reconciliere euro-americana sincera, cu revenire la consultari prealabile, colaborare si coordonare, este imperativa. Numai astfel democratiile occidentale pot face fata marilor provocari viitoare care ameninta securitatea comuna.
