De același autor
Eşecul sau succesul planurilor de salvare a zonei euro este cel care va decide dacă, prin acest veto dramatic, Londra a refuzat o croazieră pe Titanic, preferând siguranţa discutabilă a unui aisberg în derivă.
A fost o lovitură de teatru îndelung anunţată, dar nu mai puţin dramatică. Vinerea trecută, în primele ore ale dimineţii, premierul britanic David Cameron a făcut ce a spus că va face de la bun început, opunându-se prin veto la modificarea Tratatului de la Lisabona pentru adoptarea măsurilor de guvernanţă fiscală în zona euro. Dintre cei 27 de membri ai UE, Cameron a fost singurul care a refuzat din capul locului să susţină adoptarea acestor măsuri, pe motivul că ele nu ar fi în interesul Marii Britanii.
Semnalele prevestind acest deznodământ au fost numeroase şi greu de ignorat. Cameron a avertizat dinaintea summit-ului de la Bruxelles că nu va accepta niciun fel de măsuri care ar putea dăuna serviciilor financiare - City-ului londonez - sau pieţei unice. Britanicii au respins în repetate rânduri apelurile partenerilor europeni de instituire a unei taxe pe tranzacţiile financiare, argumentând că, din întreaga Uniune Europeană, Londra - centru financiar de talie globală - ar avea cel mai mult de suferit de pe urma unei astfel de taxe.
Săptămâna trecută, la Bruxelles nu s-a discutat explicit despre o astfel de taxă, însă se crede că David Cameron şi-ar fi condiţionat acordul de încheierea unui protocol separat - cu putere juridică - acord care să protejeze City-ul londonez de viitoarele reglementări financiare ale UE, printre care se presupune că se va număra şi introducerea unei astfel de taxe. Cameron a mai cerut un acord care să garanteze că instituţiile financiare americane care fac afaceri în capitala britanică vor fi exceptate de la noi reglementări financiare la nivelul UE şi ca orice decizie de adoptare a unor astfel de măsuri să nu poată fi luată decât cu unanimitatea celor 27 de membri ai Uniunii Europene.
Preşedintele francez Sarkozy şi cancelarul german Merkel au refuzat sec, argumentând că o bună parte dintre problemele actualei crize din zona euro au fost provocate tocmai de libertatea prea mare de care s-au bucurat în trecut lumea finanţelor şi, mai cu seamă, cei din City-ul londonez. Dacă, de pe continent, veto-ul lui Cameron miroase a izolaţionism şi iresponsabilitate economică, la Londra veto-ul a fost perceput iniţial ca un act de curaj şi consecvenţă politică. Un sondaj pentru un duminical britanic plasa numărul alegătorilor care susţin decizia lui Cameron undeva pe la 65%. Jubilarea conservatorilor - majoritar eurosceptici - la atitudinea de buldog afişată de Cameron la Bruxelles era de aşteptat. Nici măcar opoziţia laburistă nu-i reproşează lui Cameron decizia în sine de a respinge modificarea Tratatului de la Lisabona, ci că a făcut acest pas de unul singur. În fapt, acesta e reproşul principal adus premierului britanic, context în care se vorbeşte de un eşec istoric al diplomaţiei britanice, care n-a reuşit să-i adune în jurul lui Cameron pe ceilalţi lideri europeni din UE sceptici la adresa planului franco-german.
Fisura serioasă a apărut din partea partenerilor de coaliţie ai conservatorilor. Iniţial, liberal-democraţii, tradiţional proeuropeni, au susţinut argumentele veto-ului, însă între timp poziţia lor s-a nuanţat considerabil. Liderul liberal-democraţilor Nick Clegg s-a declarat în week-end dezamăgit de veto, spunând că el face rău Marii Britanii. Pe de altă parte, şi liderii liberal-democraţi se arată iritaţi în particular de inflexibilitatea totală de care au dat dovadă la negocieri Nicolas Sarkozy şi Angela Merkel.
Pe culoarele Ministerului de Externe britanic se vorbeşte de o adevărată capcană întinsă de preşedintele francez Sarkozy, care ar fi anticipat acest deznodământ, conştient fiind de spaţiul foarte restrâns de manevră în care acţionează Cameron. Continuând să joace totul pe cartea intransigenţei, Sarkozy ar fi forţat veto-ul britanic, obţinând astfel îndepărtarea britanicilor de la luarea deciziilor importante în Uniune şi împingându-i cu un pas mai aproape de ieşirea din Uniunea Europeană.
Dacă e aşa, atunci Cameron a intrat în această capcană cu ochii închişi, iar rezultatul poate fi o izolare politică - şi poate economică, în viitor - fără precedent a Marii Britanii. De trei secole, prioritatea politicii externe britanice a fost de a încheia sau bloca formarea de alianţe, în aşa fel încât să împiedice apariţia unui pol rival de putere care să-i ameninţe interesele geostrategice. După ultimul război mondial, în faţa cristalizării unui astfel de pol, sub forma proiectului european, Londra a decis, şi reuşit în final în 1973, să intre în UE, raţionamentul de atunci fiind că e de preferat să participe la luarea deciziilor care îi pot afecta direct interesele, mai ales comerciale, decât să încerce să le contracareze din afară. Fostul premier conservator Margaret Thatcher a fost mereu un spin în coastele europenilor, dar nu şi-a abandonat niciodată scaunul la masa negocierilor. Vinerea trecută, David Cameron a decis că preţul pentru păstrarea acestui scaun a devenit prea ridicat.
Implicaţiile pentru britanici pot fi devastatoare. Şansele coaliţiei de a rezista pentru un întreg mandat sunt acum considerabil reduse, iar instabilitatea politică este, evident, de nedorit. Chiar instituţiile financiare din City, pe care Cameron a spus că vrea să le protejeze prin veto-ul său, ar putea ajunge la concluzia că e de preferat să opereze în miezul unei UE mai unite decât la periferia organizaţiei. Atrase pe vremuri de accesul la climatul de afaceri şi accesul la piaţa unică, marile corporaţii transnaţionale, de investiţiile cărora economia britanică depinde enorm, ar putea avea acum reţineri să-şi menţină investiţiile într-o ţară a cărei influenţă în piaţa comună s-a erodat considerabil. În final însă, eşecul sau succesul planurilor de salvare a zonei euro este cel care va decide dacă, prin acest veto dramatic, Londra a refuzat o croazieră pe Titanic, preferând siguranţa discutabilă a unui aisberg în derivă. //
