De același autor
“Comparati atitudinea minoritatilor fata de statul roman. In cazul în care ati fi fost minoritar în Romania interbelica, v-ati fi simtit oprimat?” Nu, întrebarea de mai sus nu provine dintr-un document al unui organism certat cu toleranta. Este un exercitiu dintr-un altfel foarte onorabil manual de istorie de liceu - Istoria Romanilor (sic!) - cu autori respectati în comunitatea academica. Dar nu acesta este subiectul articolului de fata, ci Legea statutului minoritatilor nationale (desi aceasta se poate ocupa si de modul în care este formulat titlul manualului de istorie), despre care se vorbeste de doisprezece ani încoace; doar se vorbeste, caci cele noua proiecte de pana acum nu au întrunit destula sustinere pentru a fi dezbatute în parlament. Ce raspuns poate însa primi întrebarea de mai sus? Cum se poate pune un licean din ziua de azi în pielea unui ungur, evreu, neamt sau tatar din 1925, cand informatiile pe care i le ofera manualul sunt cateva date statistice, titluri de legi si cateva pasaje despre generozitatea statului roman post-1918 fata de numarul crescut al minoritatilor, datorita alipirii Transilvaniei si Bucovinei? Un raspuns negativ ar presupune sa admita ca statul roman nu îsi proteja minoritatile; unul pozitiv ar conduce la o apologie a statului, ceea ce este iarasi de evitat. 
Revenind la subiect, cautam data formala de la care se poate vorbi despre statul roman modern, aceasta în contextul în care grupurile etnice care fac obiectul Legii statutului minoritatilor vor fi trebuit sa traiasca “pe teritoriul Romaniei din momentul constituirii statului modern, numeric inferioara populatiei majoritare” etc. (Cap. I, Art. 3). Conform acestor criterii, minoritati nationale în Romania sunt numai cei care traiesc aici de peste 150 de ani. In plus, stau si ma întreb: la care Romanie ne referim? La cea moderna, din 1866, sau la cea Mare, care semneaza Tratatul privind protectia minoritatilor de la Paris, din 1919, înfiinteaza un subsecretariat de stat pentru minoritati în 1920, are o Lege electorala destul de generoasa, la fel, o Lege privind organizarea învatamantului din 1926?
Aproape un secol mai tarziu, integrarea si diferentierea se întrepatrund într-o maniera unica. Trebuie însa ca cele doua tendinte sa nu se sufoce reciproc, ci sa se concretizeze în imaginea unei Europe noi. Aceste fenomene se regasesc cu pregnanta în Europa Centrala si de Est. De aceea, legi avand ca obiect minoritatile nationale apar mai ales aici: Lituania este prima tara care promulga o astfel de lege înca din 1989; Ungaria îi urmeaza în 1993, fiind singura tara care vorbeste despre “drepturi colective”, însa doar pentru cei care traiesc de cel putin o suta de ani pe teritoriul maghiar, conditie asemanatoare cu cea din proiectul romanesc; alte tari sunt: Serbia si Muntenegru, Slovacia, Cehia, Croatia, Moldova. Este problema statelor est-europene care, dupa caderea regimului comunist, se straduiesc sa se integreze cat mai bine în structurile europene. Ne gasim azi în fata unui paradox: pe de o parte, dorim sa ne construim identitati nationale solide, dupa decenii de dominatie sovietica, dar trebuie sa acceptam standarde europene în privinta minoritatilor.
Politica promovata de Uniunea Europeana se bazeaza pe protectia culturii si a limbilor populatiilor minoritare, existand însa o evitare constanta a termenului “national” în formularile din diferite acte, ceea ce nu se întampla în cazul legii romanesti. Comisia de la Venetia, corp consultativ al Consiliului Europei în chestiuni constitutionale, publica în acest sens rapoarte despre situatia din statele membre. Ea urmeaza sa se pronunte si în cazul respingerii proiectului de Lege privind statutul minoritatilor nationale de catre Senatul Romaniei, la sfarsitul lunii octombrie.
Legea minoritatilor apare în programul de guvernare, unde este mentionata crearea cadrului institutional pentru autonomia culturala. Redactat începand cu luna martie, proiectul sufera modificari numeroase, uneori avand si cate trei variante într-o saptamana. Departamentul pentru Relatii Interetnice colaboreaza cu reprezentantii minoritatilor din parlament, cu Consiliul National al Minoritatilor, cu consultanti externi (se are în vedere “modelul estonian” al autonomiei culturale) de la European Centre for Minority Issues, Transparency International, Liga Pro-Europa, Institutul Intercultural Timisoara, Institutul pentru Politici Publice, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturala, APADOR-CH etc.
Desi salutat de catre toti cei implicati în redactare, proiectul are cateva deficiente de care initiatorii nu au tinut cont:
- Doar minoritatile istorice fac obiectul acestei legi - enumerarea de la Art. 74 indica fara drept de apel care sunt minoritatile nationale, intrand astfel si în contradictie cu Art. 3, mentionat mai sus (de exemplu, aromanii/macedonenii nu apar în datele de recensamant, dar au statut de minoritate, fara sa fie clar daca nu se vorbeste cumva si despre macedoslavi).
- Organizatiile etnice trebuie sa treaca din nou prin furcile caudine ale înregistrarii la tribunal pentru a putea face obiectul Legii minoritatilor, si nu pe cel al fundatiilor si asociatiilor, în acest caz nemaibeneficiind de finantare de la buget, vitala mai ales în cazul minoritatilor mai putin numeroase. Pentru acestea este destul de dificil sa stranga, din nou, un numar de semnaturi echivalent cu 10% din numarul celor recenzati în 2002, aducandu-se astfel atingere atat drepturilor individuale, cat si celor colective - un cetatean al unei tari se poate declara ca apartinand unui anumit grup etnic la recensamant (de regula, cel majoritar), chiar daca în realitate apartine altui grup etnic. Mai mult, pastrand proportiile, aceste conditii vor fi de o suta ori mai dure pentru partidele etnice decat pentru restul partidelor politice, care au nevoie de doar 0,1% semnaturi de la sustinatori; aici legea scartaie cel mai tare.
- Din nou se porneste de la premisa ca minoritatile etnice sunt actori politici si culturali unitari, ceea ce este total fals. Aceasta confera puteri discretionare Consiliului Minoritatilor Nationale, Autoritatii pentru Relatii Interetnice (fostul DRI) si nou-înfiintatelor Consilii Nationale pentru Autonomie Culturala, care distribuie fondurile bugetare numai organizatiilor minoritare reprezentate în CMN sau care sunt de utilitate publica, acordata tot de catre organismele de mai sus!
- Ajungem astfel la “autonomia culturala”, cea pe care reprezentantul PRM o propunea sa fie exclusa cu totul din lege! Departe de mine a-i da dreptate acestuia, dar ar fi trebuit sa se tina cont de sesizarile societatii civile privind centralismul exagerat acordat Consiliului National al Autonomiei Culturale, care face si desface totul în materie de învatamant, culte, religie, cultura, media, administratie; chiar daca pretinde ca porneste de la principiul subsidiaritatii, avem de-a face cu atributii si competente de sus în jos. In plus, acest organism ar avea 307 membri proveniti din randurile organizatiilor minoritare, din randul carora anumite minoritati ar fi clar avantajate.
Se spune ca graba strica treaba si cam asta s-a întamplat si în cazul proiectului de Lege privind statutul minoritatilor nationale. O mai buna pregatire nu numai a textului de lege în sine, dar si o corelare cu legile deja existente si o mai buna comunicare cu partenerii de coalitie poate ar fi putut sa duca la evitarea esecului de la Senat (existau deja semnale în acest sens, iar votul a fost net nefavorabil). Ramane de vazut ce surprize ne rezerva Camera Deputatilor.
