De același autor
Credibilitatea garanțiilor de securitate oferite de Statele Unite a devenit un subiect tot mai dezbătut pe parcursul lui 2021. Discuția a căpătat o urgență și mai amplă pe fondul căderii Kabulului și a blitzkriegului taliban care a spulberat două decenii de construcție afgană aflată în orbita occidentală. Problema de fond a devenit și mai acută pe măsură ce Vladimir Putin a început să agite spectrul invaziei, mobilizând zeci de mii de militari la granița cu Ucraina și încercând totodată să obțină concesii majore din partea Vestului. Mai mult, se compară deja cazul Ucrainei cu cel al Taiwanului, în special după ce Casa Albă a exclus perspectiva desfășurării de trupe americane care să vină în apărarea Kievului.
Conservarea statu-quoului... în Asia
Cazul Taiwanului este însă fundamental diferit. Pentru Washington, miza este mult mai mare.
Iar cele mai recente semnale transmise atât de Casa Albă, cât și de Pentagon arată acest lucru.
La 8 decembrie, în fața influentei Comisii de Relații Externe a Senatului american, oficialul responsabil de politicile Pentagonului în Indo-Pacific preciza: „Taiwanul este o ancoră a rețelei noastre de aliați, cu rol critic pentru securitatea regiunii și pentru apărarea intereselor vitale ale SUA în Indo-Pacific.” Ulterior, oficialul a declarat că amenințarea chineză este principala prioritate a Departamentului Apărării și o eventuală invazie sau blocadă a Taiwanului este un scenariu probabil luat în calcul de către Pentagon. Mai mult, acesta din urmă se află în plin proces de modernizare, de revizuire a distribuției forțelor sale și mai ales de dezvoltare a unor noi concepte operaționale pentru a răspunde unor astfel de eventualități. La fel de relevante sunt și nuanțele utilizate de către Jake Sullivan, consilierul pe probleme de securitate națională al președintelui Biden. Prezent pe scena Council on Foreign Relations, pentru un inventar al politicii externe a administrației la un an de la preluarea mandatului, Sullivan chiar a respins comparația cu Ucraina. De exemplu, angajamentele asumate prin documente precum Taiwan Relations Act, oricât de ambiguu ar suna, nu există în cazul Ucrainei. Iar misiunea SUA, cel puțin așa cum este proiectată de la nivelul administrației prezidențiale, este aceea de a nu exista „schimbări unilaterale sau prin forță ale statu-quoului” în strâmtoarea Taiwanului.
Practic, semnalele transmise par să acrediteze tot mai mult ideea că Taiwanul face parte din perimetrul defensiv vital al SUA în Indo-Pacific. „Taiwanul este văzut drept hârtia de turnesol a credibilității sistemului de alianțe construit în jurul Statelor Unite. Ideea că poți accepta o preluare în forță a Taiwanului păstrând totodată încrederea în garanțiile de securitate oferite de SUA este o iluzie. Din această perspectivă, Taiwanul este problema-cheie. (...) Dacă Beijingul reușește în demersul său, atunci sistemul american de alianțe din Asia ar fi în ruine”, spune profesorul Stephan Frühling de la Universitatea Națională Australiană (ANU).
Shinzo Abe avertizează China
O astfel de interpretare explică probabil și de ce Australia, dar și Japonia abandonează treptat discreția, renunță la frâna de mână, fac mișcări spectaculoase (precum achiziționarea de submarine propulsate nuclear) și transmit mesaje similare celor americane. Totul tinde spre o solidarizare colectivă. Poate cel mai tranșant avertisment a venit de la fostul premier Shinzo Abe, încă foarte influent în partidul de guvernământ de la Tokyo: „O urgență taiwaneză este o urgență japoneză și, prin urmare, o urgență pentru alianța dintre Japonia și SUA”. Iar Xi Jinping în particular nu ar trebui să se îndoiască de acest lucru, a completat fostul premier nipon. Mai mult, un atac chinez asupra Taiwanului ar echivala cu o „sinucidere economică”. Datorită proximității geografice, este greu de crezut că o preluare în forță a Taiwanului de către Beijing nu va afecta suveranitatea teritoriilor nipone din Marea Chinei de Est (precum insulele Senkaku), iar un atac armat împotriva acestora ar putea activa articolul 5 al tratatului de apărare mutuală dintre Japonia și Statele Unite.
Nu trebuie însă uitat contextul în care au loc aceste transformări. Nu este doar o chestiune care ține de dezvrăjirea puterii chineze, care pe fondul pandemiei pare decisă să-și dezvăluie adevăratul caracter (în Hong Kong, pe înălțimile munților Himalaya, prin listele ultimative transmise statelor care îndrăznesc să o conteste precum Australia sau Lituania). Toți se uită la resursele enorme pe care China le investește în fiecare an în forțele militare. Este deja cel mai mare buget militar din Asia și al doilea din lume după cel al Statelor Unite. A crescut de la 73 de miliarde de dolari în 2011 la 250 de miliarde în 2020. Și asta pe cifrele cunoscute la nivel public. Mai mult, armata chineză se bazează pe un arsenal imens de rachete balistice cu rază mică și medie de acțiune, la care se adaugă rachete de croazieră. Pe de o parte, balanța de putere se înclină cu fiecare zi în defavoarea Taiwanului. Pe de altă parte, investițiile chineze urmează o logică precisă, consolidând o arhitectură militară de interdicție regională. Experții vorbesc despre o competiție între capacitatea SUA de a-și proiecta puterea în regiune, în imediata apropiere a Chinei, și eforturile Beijingului de a bloca această eventualitate investind în ceea ce ei numesc sisteme de „contra-intervenție”. Obiectivele ultime ar putea fi două: fie acela de a-i forța pe liderii SUA să regândească întreaga strategie de „proiectare a puterii” în apropierea Chinei și în regiune, fie să-i convingă pe decidenții americani că riscurile și costurile unei astfel de proiecții vor fi pirice (Thomas Mahnken).
Spectrul războiului preventiv
Între timp, marea teamă a celor care monitorizează ascensiunea puterii chineze este aceea că Beijingul ar putea ataca preventiv. Se vorbește chiar de o „fereastră de oportunitate” de aproximativ 6 ani, după cum avertiza fostul comandant al forțelor americane dislocate în Pacific, amiralul Philip Davidson, în ultima sa audiere în fața Congresului: „Sunt îngrijorat că Beijingul își accelerează obiectivele de a înlocui Statele Unite ca lider în ordinea internațională, lucru pe care l-a spus de multă vreme că vrea să îl atingă până în 2050. Sunt îngrijorat că a mutat acea țintă mai aproape. (...) Taiwanul este, cu siguranță, unul dintre obiectivele sale înainte de acel moment. Și cred că amenințarea este în acest deceniu, de fapt, în următorii șase ani”. Și Elbridge Colby, unul dintre arhitecții intelectuali ai strategiei de apărare a Pentagonului elaborate sub Jim Mattis, avertiza recent în Wall Street Journal: „Riscul imediat este acela ca Beijingul să concluzioneze că a recurge la război este în avantajul său”, în viitorul nu foarte îndepărtat, înainte ca perioada de oportunitate să se închidă. În fond, istoria ne arată multe cazuri de războaie preventive care au pornit de la evaluarea că mai bine acționează înainte ca avantajele deținute să se disipeze sau adversarul ajunge el însuși într-o poziție mult mai avantajoasă. „Multe războaie au început pentru că o parte a crezut că are o fereastră limitată de timp de exploatat. Cu siguranță, acesta a fost un factor principal în izbucnirea celor două războaie mondiale. Beijingul poate judeca în mod rezonabil că un astfel de context avem și astăzi.”
Pentru alți observatori, îngrijorătoare este amplificarea dimensiunii naționaliste, pe fondul retoricii „secolului umilințelor”. Este filtrul, experiența istorică prin care mare parte din societatea chineză tinde să vadă interacțiunea cu Occidentul. În timp, pe măsură ce crește așteptarea reunificării cu teritoriile istorice, iar leadershipul chinez devine tot mai preocupat de legitimitatea sa, presiunea societală s-ar putea să devină tot mai greu de controlat. Și aici istoria este instructivă, expunând numeroase exemple de campanii de expansiune și războaie distructive. //
