De același autor
Născut în septembrie 1954, Shinzo Abe a fost cel mai longeviv premier din istoria niponă, conducând executivul vreme de 8 ani (între 2012-2020). Probabil, cel mai profund aspect al moștenirii sale ține de reinventarea rolului Japoniei pe scena globală, într-un mod care să nu readucă în mentalul contemporan umbrele interbelice. Japonia lui Shinzo Abe nu are nimic de a face cu militarismul anilor ’30, dar în același timp se rupe de tradiția postbelică, de doctrina Yoshida, care a dominat viața publică de după război și care vedea Japonia ca o putere exclusiv economică la adăpostul umbrelei de securitate a SUA. Japonia post Abe nu mai este o putere nesigură, care privește doar intern, ci o putere realistă, pragmatică, renăscută militar, sensibilă la distorsionarea echilibrului din imediata vecinătate pe fondul ascensiunii Chinei, dar perfect integrată în liga democrațiilor, parte a Vestului cosmopolit și mai ales hotărâtă să-și asume responsabilitatea apărării ordinii internaționale bazate pe reguli.
Fundamentală din perspectiva competiției geopolitice de astăzi rămâne moștenirea pe care o lasă pe scena globală, în special la nivelul zonei pivot pentru securitatea globală – Indo-Pacificul. Abe este cel care a avut un rol decisiv în propulsarea și codificarea noțiunii de spațiu „Indo-Pacific liber și deschis”. Aceasta din urmă se sprijină pe un etos care tinde să unească statele care recunosc supremația dreptului internațional, care vor apărarea libertăților de tranzit maritim și aerian și care „se opun acțiunilor unilaterale și coercitive de schimbare a statu-quo-ului în regiune”. Este un etos regional care își afirmă individualitatea prin opoziția față de acțiunile specifice ascensiunii și comportamentului chinez din ultimii 15 ani. Sub această umbrelă conceptuală, Japonia a dezvoltat o macro-strategie pilot menită să conteste planurile Beijingului de a domina Asia. Guvernul condus de Abe a mobilizat o serie de instrumente geo-economice de consolidare a rezilienței regionale la asaltul chinez: a investit miliarde de dolari în proiecte de infrastructură transparente, avantajoase și alternative celor oferite de Beijing prin „One Belt One Road” al cărui scop era îndatorarea statelor și adâncirea lor într-un lanț al dependenței de Beijing; totodată a oferit asistență, programe de antrenament și consolidare a capacităților de apărare a statelor devenite țintele agresiunilor hibride chineze (în Marea Chinei de Sud).
Un alt rol decisiv jucat de Abe a fost acela de a modela percepția liderilor puterilor gravitaționale pentru proiectele nipone de politică externă fără de care Japonia nu și-ar fi putut operaționaliza filozofia de securitate. Rezultatul? Toate au sfârșit prin a adopta viziunea lui Shinzo Abe. Exemplul suprem este cel al lui Donald Trump. Abe a fost primul lider străin care l-a vizitat pe Donald Trump la câteva zile după victoria în alegerile din 2016 și cu mult timp înainte de inaugurarea sa formală ca președinte al SUA. A știut să construiască imediat o relație personală, șlefuită pe parcursul nenumăratelor partide de golf pe care cei doi le vor juca în timpul mandatului. Nu l-a criticat niciodată în public. La întâlnirile furtunoase de la G7, dintre europeni și Donald Trump, Abe părea mai degrabă să joace rolul unui mediator sau chiar cel al unui „power broker”. Nu este de mirare faptul că strategia administrației Trump pentru Pacific a sfârșit prin a îmbrățișa tușele și chiar limbajul lui Shinzo Abe. Astfel, una dintre liniile operaționale prevăzute ține de „angajamentul față de regiune, semnalând o viziune comună pentru un Indo-Pacific liber și deschis”. Inclusiv formatul instituțional pe care se bazează coordonarea eforturilor de îndiguire a ambițiilor hegemonice chineze – Cvartetul/Quadul – este „copilul” lui Shinzo Abe.
La sfârșitul lui 2012 publica un articol sugestiv intitulat „Asia’s democratic security diamond” în care propunea o nouă arhitectură de securitate pentru regiune, care depindea de colaborarea marilor democrații maritime indo-pacifice: „Japonia este o democrație maritimă matură și alegerea partenerilor apropiați ar trebui să reflecte acest lucru. Am în vedere o strategie prin care Australia, India, Japonia și SUA formează un diamant pentru a proteja bunurile comune maritime care se întind din regiunea Oceanului Indian până în Pacificul de Vest”. 10 ani mai târziu, atât hardware-ul (Cvartetul), cât și softul (viziunea unui „Indo-Pacific liber și deschis”) au roluri centrale în peisajul politicii internaționale.
Retragerea din prim-planul politicii guvernamentale în urmă cu doi ani avea să-l elibereze de constrângerile cutumelor executive, lăsându-i spațiul de manevră necesar pentru a lucra la schimbarea mentalității interne și chiar a opticii aliate pe chestiuni rămase încă tabu, precum o eventuală intervenție în cazul atacării Taiwanului. Anul trecut, Abe i-a surprins pe mulți când a afirmat că scenariul folosirii forței împotriva Taiwanului este o chestiune care privește Japonia și desigur alianța dintre Washington și Tokyo, iar „ Xi Jinping nu trebuie să se îndoiască de asta”. În următoarele luni, pe fondul agresiunii ruse împotriva Ucrainei, avea să devină unul dintre cei mai insistenți susținători ai sfârșitului ambiguității americane față de Taiwan. Și, judecând după ultimele declarații, președintele Biden personal tinde să adopte o poziție similară: întrebat de CBS dacă forțele americane ar apăra insula, președintele SUA a răspuns – „da, dacă ar exista un atac fără precedent”. Ar fi ultima revoluție strategică marca Shinzo Abe. //
