De ce trebuie blamați insistent "idioții utili" ai Rusiei?

Spuneam într-un comentariu precedent pe care l-am întitutlat în mod reținut ”Idioții utili. Despre exterminarea românilor din Ucraina” că retorica unor ”agenți de influență” din spațiul public românesc față de evenimentele din Ucraina este contraproductivă. Acești formatori de opinie (uneori) prost-intenționați gândesc Ucraina și relațiile bilaterale din fotoliu, de la București, fără a cunoaște realitatea din teren, indiferent dacă vorbim de Cernăuți, Kiev, Rivne, Ivano-Frankivsk, Cerkask, Nikolaev, Dnepropetrovsk sau Odessa. De ce enumăr atâtea orașe? Fiindca Ucraina e mare (de două ori mai mare decât România), mult mai diversă etno-social, demografic, politic, și mai nou, în proces de regenerare identitară.

Ucraina a devenit mult mai pro-occidentală în ultimii ani. Conform unui sondaj de opinie făcut public de Razumkov Center în mai 2014, 52% din ucraineni ar favoriza integrarea în UE. Atitudinea față de NATO a cunoscut și ea schimbări pozitive, în jur de 40% din cei chestionați fiind pentru intrarea în NATO. (http://www.unian.ua/society/935132-sotsiologi-zafiksuvali-maksimalniy-riven-pidtrimki-ideji-chlenstva-ukrajini-v-nato.html) Nu sunt sigur că toată lumea în România a observat acest lucru. Incapacitatea de a evolua de la o agenda publică bilaterală negativă este generată, așadar, și de slabele cunoștințe despre Ucraina. Este un subiect amplu care ar merita mai multă atenție. Puțini din formatorii de opinie români vorbesc sau înțeleg limba rusă sau ucraineană, formându-și ei înșiși opinia despre problematica ucraineană după un număr de autori/texte de limbă română, care în general dezbat problematica de pe poziții naționaliste, exclusiviste sau chiar ucrainofobe și profund româno-centrice. Pentru mulți din aceștia, reperele bibliografice sunt mai degrabă traducerile din autori minori și tratate de geopolitică clasică, care simplifică până la absurd harta politică și formează o mentalitate a cetății asediate. Piața românească de idei în domeniu mustește de ”geopolitică” chibițoidală. Ce este și mai grav, prin retorica îngustă și agresivă a acestor formatori suntem plasați de către comunitatea internațională de experți pe aceeași pagină cu țări revizioniste sau (unele) anti-sistem. E suficient să menționez russismul lui Putin, și până la un anumit punct, revizionismul partidelor extremiste din Ungaria.

Am simțit nevoia să vin cu o completare a ideilor din comentariul precedent. În articolul deja menționat spuneam despre decretul președintelui Petro Poroșenko cu privire la moblizarea parțială a 70.000 de cetățeni. Ei bine, trebuie să fac o rectificare : este vorba despre un număr de până la 60.000 de cetățeni apți de luptă, ceea ce înseamnă că și numărul potențial de români recrutați va fi și mai mic. Însă, categorizarea etnică este pur convențională. Mai mult, nu oricine este mobilizabil. Conform decretului sunt vizați în special recruții cu vârsta de până la 40 de ani care nu au trecut serviciul militar, dar sunt apți de luptă. De asemenea, sunt vizate anumite categorii de specialiști necesari în teatrul de război ca medici, infirmiere, șoferi și tehnicieni (mecanici, ingineri etc.). În astfel de condiții, a vorbi despre exterminarea sau purificarea etnică a mii de români/moldoveni folosind războiul drept pretext este total greșit. Categorizarea legală a recruților se face în funcție de capacitățile fizice și social-profesionale, și nu apartenența etnică. Încercarea unora în România de a da o culoare etnică subiectului are scopuri politicaniste și electorale. În plus, Ucraina este un subiect în vogă, iar unii politicieni, în lipsa de idei, preferă să falsifice agenda publică cu declarații instigatoare.

Într-un final, indiferent de numărul românilor mobilizați, poate că ar fi cazul să fim mândri pentru că românii ucraineni sunt în prima linie a luptei împotriva invaziei rusești și își apără țara, la fel cum cel mai probabil ar face-o și ucrainenii români. Sunt și ei în număr de vreo 60.000 în România. De aceea ar trebui să contribuim material la echiparea românilor ucraineni în conformitate cu standardele NATO, de la căști și bocanci, până la medicamente și alimente de campanie. E un motiv în plus de a ne simți obligați să-i ajutăm cel puțin pe românii ucraineni în efortul lor de a-și apăra țara, dacă refuzăm să apreciem la justa valoare efortul Ucrainei de a stăvili răul renăscut al Imperiului rus. Priveam zilele trecute cum jurnaliști și voluntari polonezi relatau din teatrul de război cu scopul de a combate propaganda rusească sau încercau să susțină logistic combatanții ucraineni. Un exemplu aici prin cazul jurnalistei Bianca Zalewska: https://www.youtube.com/watch?v=6oeGWhB_jNw . (Jurnalista a fost ulterior grav rănită în urma unui bombardament de pe teritoriul Rusiei) Oare etnicii polonezi din Ucraina, oficial în număr de 140.000, se simt și ei exterminați când sunt recrutați? Nu-mi pot închipui un reprezentant al Seimului polonez emițând un comunicat de presă despre exterminarea prin recrutare a polonezilor.

*

Avem nevoie în spațiul public de o dezbatere consistentă despre vecinătatea României. Ne confruntăm cu un deficit drastic de imagine și înțelegere, și niciodată nu ne-am pus problema dacă nu cumva suntem noi cei vinovați. (Chiar dacă, cu siguranță, ambele părți au partea lor de vină pentru relațiile încordate) Nu ne ajută prea mult dacă ne plasăm în același grup cu Rusia pe dosarul ucrainean (și, dacă tot vine vorba, cu Ungaria pe dosarul Serbiei).

Așadar, de ce trebuie blamați ”idioții utili” în relație cu Ucraina?

1. Aceștia prosperă pe baza discursului negativ, al victimizării și exagerării, însă prin aceasta riscăm să repetăm greșeala vecinilor unguri care au cultivat într-atât de mult mitologia victimizării încât au reușit să devină ”etern frustrați” și suspectați de aproape toți vecinii.
2. ”Idioții utili” revendică în mod tendențios drepturi speciale pentru minoritatea românofonă în contextul războiului din Ucraina de est, omițând intenționat că aceeași atitudine poate fi invocată față de minoritatea maghiară, spre exemplu, de către grupuri interesate din Ungaria în cazul unui război care e foarte posibil să bată la ușă în curând. Este ipocrit a cere pentru românii din Ucraina, ceea ce ai refuza pentru ungurii din România într-o situație de război. După aceeași logică, de ce ar vrea să apere România etnicii maghiari într-un război împotriva unei invazii rusești ? Să nu uităm că, în general, 4 milioane de cetățeni români nu sunt etnici români.
3. În Ucraina românii/moldovenii sunt cetățeni ucraineni. Constituția și legea organică a cetățeniei exclude dubla cetățenie. Promovând, susținând și implementând dubla cetățenie  România face de 20 de ani jocul Rusiei în Ucraina. Din prostie sau poate, chiar mai grav, din trădare a intereselor României. Doar nu oferim cetățenie românilor/moldovenilor din Ucraina, ca mai apoi să revendicăm un statut special pentru ei ? Ce se întamplă în cazul ipotetic în care devin subiecți ai statului rus ?
4. Dacă apărarea Ucrainei nu este o obligație elementară a etnicilor români din Ucraina, așa cum sugerează deputatul PSD Bogdan Diaconu, atunci nici pentru cele 4 milioane de etnici non-români din România apărarea țării nu este o obligație.
5. Și, iarăși, despre ”exterminarea culturală, identitară și fizică a românilor” din Ucraina. Acordarea cetățeniei are un efect pervers pe termen lung. Numărul românilor din Ucraina nu numai că se diminuează treptat, ci provoacă și lumpenizare. Cu alte cuvinte, comunitatea românească este amenințată de exodul creierilor. Se pune problema câți români mai rămân la Cernăuți atunci când prin cetățenia românească tinerii sunt atrași de piața muncii din București, Varșovia, Londra și Bruxelles ? (Același lucru este valabil și pentru R. Moldova, dacă tot veni vorba.)
6. România nu își mai permite să se simtă confortabil în spatele Ucrainei în timp ce aceasta nu numai că duce o luptă de supraviețuire ca stat și popor, dar oferă și un bun public de dimensiuni continentale : baraj împotriva re-imperializării Rusiei și, respectiv, de-structurării sistemului euro-atlantic. În prezent nimeni nu mai poate garanta că Rusia nu vrea să ajungă la gurile Dunării, cu toate consecințele negative ce reies din acest proiect al Kremlinului.