De același autor
Cidul, "El Cid Campeador", si-a repurtat cea din urma si totodata cea mai ampla victorie, dupa ce-si daduse duhul. In Cantar se istoriseste ca ai sai ii indeplinisera vointa de a-l lega de cal, cu spada-n mana, spre a baga spaima in mauri. Postmortem, in cursa pentru desemnarea celor mai importanti dintre romani, si-a adjudecat si Stefan cel Mare ultima si cea mai insemnata biruinta, obtinand majoritatea voturilor in lupta cu spahiii si ienicerii uitarii. Ceea ce nu mi se pare prea rau. In fond, a avut si voievodul meritele sale deloc neglijabile, chiar daca graba cu care a fost declarat sfant, in ciuda legendarei sale slabiciuni pentru sexul cel frumos, are toate ingredientele spre a fi calificata drept suspecta. Parte din ce urmeaza insa, in aceasta ierarhie, dincolo de Carol I - pare mai degraba extras dintr-o gluma proasta, din categoria celor care n-ar putea lua niciodata nota zece, necum douazeci. Alta parte izvoraste dintr-un cosmar al psihismelor distruse de indoctrinare patriotarda si de tembelizarea prin intermediul micilor ecrane. I se confera bunaoara o aura de maretie unei nulitati intelectuale, precum Ion Antonescu. Un maresal ale carui decizii politice si fapte de razboi s-au dovedit nu doar catastrofale pentru geografia Romaniei, ci, aparent, ireparabile si pentru memoria ei istorica. In afara de Richard Wurmbrand, ajuns nu se stie prea bine cum in aceasta lista stranie, personalitatile cu merite incontestabile in lupta pentru instaurarea libertatii si democratiei in Romania, de pilda Radu Filipescu, nu se regasesc defel in segmentul superior al acestei ierarhii. Cine a mai auzit astazi de eroi autentici, precum Ionel Cana de la SLOMR? De mirare, toate astea nu-s. Deceniile de manipulare totalitara, mai intai fascista si apoi comunista si postcomunista, nu puteau sa ramana fara efect.
Intr-o lume a obsesiei performantei si a degringoladei valorice, ierarhiile - in special cele televizate - tind sa se transforme in cea mai jalnica idolatrie. In loc sa contribuie la impunerea valorilor reale, se articuleaza mistificatoare axiologii, amintind de lupta pentru suprematie a Panteonurilor antice. Populate de iluzoriile zeitati ale nimicniciei, aceste Olimpuri adaposteau vindicta, invidia, hotia si preacurvia, justificand inlantuirea lui Prometeu.
Alta clasificare, de aceasta data a unei prestigioase organizatii nonguvernamentale internationale, ar trebui sa fie de natura sa ridice semne de exclamatie inca si mai numeroase. Reporterii fara Frontiere, a caror ratiune de a fi e apararea libertatii presei, scop in care au facut si fac mult bine, au dat publicitatii clasamentul pe tari in acest sensibil domeniu. Ca Romania inregistreaza la acest capitol un salt spectaculos, de la locul 70 la 58, datorita scoaterii de sub incidenta Codului Penal a calomniei e, desigur, bine. Mai rau e ca Bulgaria devanseaza Romania cu 23 de locuri. A plasa insa America pe pozitia 53 frizeaza fie schizofrenia, fie manipularea. Sau si una, si alta. Motivele pentru mazilirea primei si celei mai importante democratii din lume in plutonul statelor care nu se au prea bine cu libertatea presei par, la prima vedere, din grupul celor rationale. Reporterii fara Frontiere sunt de parere ca, "in tarile amenintate de terorism", s-ar exercita "presiuni crescande la adresa ziaristilor". In plus, in multe state americane jurnalistii sunt siliti sa dea in vileag sursele unor informatii explozive. Ceea ce, potrivit reprezentantei organizatiei, Elke Schaefter, ar reprezenta o flagranta incalcare a libertatii presei. In fine, ar exista "jurnalisti detinuti de americani la Guantanamo, in Irak", sau aiurea.
Perfect adevarat este ca a permite justitiei sa oblige un ziarist sa-si dezvaluie informatorii poate fi adesea o brutala violare a libertatii jurnalistice. In asemenea conditii, afacerea Watergate s-ar fi putut incheia prin perpetuarea la carma a lui Nixon, in ciuda faradelegilor comise de fostul presedinte american.
Sa ne imaginam insa cazul violatorului si ucigasului de copii care se gandeste sa-si rotunjeasca averea vanzand unei fituici de scandal povestea ultralucrativa a aventurilor sale sexuale. Sa nu stie oare Elke Schaefter ca, in cazul acoperirii unor criminali sau al unor comploturi teroriste, e cat se poate de legitim ca un judecator sa ceara chiar si ziaristilor devoalarea identitatii vinovatilor? Sau ca la Guantanamo nu sunt detinuti oameni in calitatea lor de ziaristi, de brutari sau soferi de camion? Ci pentru ca, punandu-se de-a curmezisului legilor razboiului, au fost surprinsi savarsind acte teroriste ori varsand sangele dusmanilor lor, pe campul de lupta, fara sa se incurce cu prea civilizata inconvenienta de a purta uniforme?
Sa nu fi aflat Reporterii fara Frontiere ca partea leului din mediile americane scrise si audiovizuale este dominata in continuare copios de stanga si de opozitia anti-Bush? Ca, fata de Washington Post, New York Times, Los Angeles Times si eiusdem farinae, doar un singur ziar independent american supraregional, in speta Wall Street Post, nu s-a grabit sa devoaleze supravegherea financiara a conturilor teroristilor ordonata de administratia americana si a deplans darea in vileag a acestei operatiuni secrete cheie? Si ca doar moderatorii de la Fox-News adopta pozitii conservatoare intr-un ocean de posturi de televiziune ale opozitiei?
Chestiuni serioase ridica si declasarea Danemarcei. In acest fief traditional al libertatii presei, un ziar din Aarhus a avut curajul, azi mult prea rar, de a testa autocenzura, publicand controversatele caricaturi, spre a descoperi ca in capetele artistilor si gazetarilor occidentali foarfeca s-a instalat de mult. Indusa de teama creatorilor din Vest de a impartasi soarta regizorului olandez Van Gogh sau a scriitorului britanic Salman Rushdie, autocenzura a atins cote fara precedent in tarile din Vestul Europei, intre care si Germania. Dar nu din pricina danezului sau neamtului de rand, cum sugereaza o neatenta hermeneutica a prabusirii libere a Danemarcei de pe primul loc pe un jenant loc 19, in interiorul buclucasei liste a reporterilor internationali. Ci pentru ca ziaristii de la Jyllands-Posten si autorii caricaturilor infatisandu-l pe profetul Mahomed au incasat, ca si colegii lor din alte state apusene, o avalansa de amenintari cu moartea, a caror sursa nu e tara scandinava, ci Orientul Apropiat si Mijlociu si segmentul extremist al imigrantilor provenind din aceasta parte a lumii. Iata motivul pentru care directoarea Operei de stat din Berlin n-a mai asteptat sa se incinga spiritele musulmane, precum in cazul discursului papal rostit la Regensburg, ci a hotarat sa ia taurul corectitudinii politice de coarne. Cu un eroism demn de Vitoria Lipan, ea a taiat pur si simplu de pe afis spectacolul cu o opera de Mozart, al carui regizor avusese prostul gust de a lansa un mesaj susceptibil, in opinia ei, sa-i jigneasca pe extremistii musulmani. Aceiasi care-si propun, intre altele, sa recucereasca grabnic Spania smulsa sarazinilor de catre urmasii Cidului.
O tempora, o mores! Ce bine ar fi daca reporterii ne vor surprinde pe viitor cu o ierarhie a autocenzurilor apusene!
