Evaluarea propunerilor de revizuire a Constituţiei României - suprimarea mecanismelor statului de drept

Întregul proces de revizuire a Constituţiei României de până acum poate fi caracterizat ca fiind cel mai grav atentat la funcţionarea democraţiei, de la reinstaurarea acesteia în 1989 şi până în prezent.

Modificarea Constituţiei pune în discuţie mecanismele care au făcut posibilă depăşirea tuturor crizelor constituţionale prin care a trecut România, printre care pot fi enumerate revocarea primului - ministru de către Preşedinte în 1999 sau cele două suspendări ale Preşedintelui de către Parlament în 2007 şi 2012. Pe baza prevederilor din textul de revizuire, conflictele dintre puteri nu vor mai putea fi soluţionate de acele instituţii care au în prezent funcţia de arbitru. Medierea Preşedintelui va fi lipsită de conţinut, rolul Curţii Constituţionale va fi mult diminuat, în schimb Parlamentul nu va putea fi controlat în acţiunea sa de nicio altă autoritate. Separaţia puterilor devine astfel un principiu constituţional golit de conţinut.

Potrivit Constituţiei revizuite, vom avea un Parlament şi un Preşedinte aleşi în mod direct dar cel din urmă nu va avea prerogativele corespunzătoare modului de desemnare. Astfel, conflictul între un Preşedinte ales în mod direct şi universal dar fără puteri şi un Parlament ales în aceeaşi modalitate va deveni inevitabil. Odată declanşat un astfel de conflict, nicio autoritate nu va avea competenţe să intervină pentru a media.

Mandatul Comisiei de revizuire a avut o triplă natură: a nu se depăşi limitele revizuirii, înscrise în Constituţie, a respecta voinţa cetăţenilor, exprimată la referendumul din 2009, privind renunţarea la una dintre Camerele Parlamentului şi a armoniza Constituţia cu prevederile Tratatului fiscal al UE, ratificat de România. Referendumul din 2009 a întrunit condiţia de validitate, peste 50 % + 1 dintre alegători exprimându-se în favoarea propunerii de a avea o singură Cameră a Parlamentului. Argumentul potrivit căruia rezultatul acestui referendum s-ar fi impus doar Parlamentului care a activat până în 2012 este fals : oricând ar fi avut loc revizuirea Constituţiei, mandatul Comisiei de revizuire ar fi fost acelaşi. Dealtfel, obligativitatea reglementării unui Parlament unicameral rezultă şi dintr-o decizie a Curţii Constituţionale (nr. 682/2012) de care Comisia de revizuire a refuzat să ţină seama. Neaplicarea voinţei cetăţenilor şi a unei decizii a Curţii Constituţionale reprezintă argumentele cele mai solide pentru a trage concluzia lipsei de legitimitate a textului de revizuire a Constituţiei aprobat de Comisia de revizuire.

Cât priveşte drepturile fundamentale, inserarea unor noi drepturi nu este, prin ea însăşi, un argument suficient pentru a putea afirma că noua formă a Constituţiei va asigura o mai mare protecţie a drepturilor decât în prezent. Dimpotrivă. Drepturile omului nu pot fi eficiente indiferent de sistemul instituţional. Instituţiile care au ca rol apărarea drepturilor omului vor reuşi să garanteze mai puţin chiar şi drepturile garantate în prezent, datorită faptului că vor avea competenţe mai reduse în acest sens. În plus, forma prin care sunt modificate anumite drepturi constituie o restrângere a exerciţiului acestora, opţiune discutabilă din perspectiva limitelor revizuirii definite de art. 152, alin. 2 din Constituţie.

În consecinţă, niciunul din cele trei elemente ale mandatului Comisiei de revizuire nu a fost respectat.

Procesul de revizuire de până în prezent este profund viciat. Experţii în drept constituţional au fost complet ignoraţi la elaborarea propunerilor conţinute în textul revizuirii. Era nevoie de stabilirea unor teze de revizuire, redactate de experţi, împreună cu parlamentarii desemnaţi în acest scop, aşa cum s-a proedat în 1991, la redactarea actualei Constituţii. Aceste teze ar fi trebuit puse în discuţia membrilor Comisiei de revizuire. Consultarea cetăţenilor s-a redus la organizarea unor întâlniri sub egida Forumului Constituţional şi la formularea de amendamente înainte de începerea activităţii Comisiei de revizuire. Cetăţenii nu au mai fost deloc implicaţi odată ce această Comisie a început să redacteze amendamente. Lipsa experţilor şi a cetăţenilor din dezbaterea efectivă a amendamentelor propuse a făcut ca activitatea de formulare a amendamentelor să se desfăşoare într-un timp record – 10 şedinţe, câte una pe zi.

Ignorarea rezultatelor referendumului din 2009, introducerea unor amendamente care vizează anihilarea unor mecanisme ale statului de drept, precum şi rapiditatea cu care s-a lucrat în cadrul acestei Comisii au determinat opoziţia parlamentară - PPDD şi PDL - să se retragă de la lucrările ei. În loc de a încerca revenirea la masa negocierilor, maşinăria politică a USL a continuat să funcţioneze impecabil, textele adoptate în cadrul şedinţelor Comisiei după retragerea opoziţiei fiind votate cu unanimitatea membrilor.

Rezultatul Comisiei de revizuire este un text care cuprinde :

• amendamente ce contrazic texte existente din Constituţie care rămân în vigoare ;
• simple exerciţii de retorică, amendamente care nu pot fi aplicate ;
• amendamente care determină crearea unui sistem nefuncţional de relaţii între puteri ;
• amendamente prin care se restrânge exerciţiului unor drepturi fundamentale ;
• reglementări de natură infra-constituţională.

Analiza de mai jos are în vedere sublinierea defectelor arhitecturii constituţionale care este propusă în propunerea de revizuire.

1. Se introduce un un nou alineat 1¹ prin care se recunoaşte rolul istoric jucat de BOR, de Casa Regală şi de minorităţile naţionale. O asemenea reglementare se regăseşte de obicei într-un Preambul, nu în textul propriu-zis al Constituţiei. Revizuirea Constituţiei nu a avut în vedere formularea unui Preambul, cu toate că aceasta era una din concluziile Comisiei pentru Analiza Regimului Politic şi Constituţional din România, formulate în 2009. Aceste noi norme se vor adăuga celor existente în Constituţie şi nu vor avea rolul de izvor de interpretare a celorlalte norme, aşa cum s-ar fi întâmplat dacă ar fi existat un Preambul. Constituţia devine astfel un hibrid de norme de maximă generalitate, specifice unui Preambul şi norme de aplicabilitate directă şi imediată, specifice textului propriu-zis al unei Consttuţii.
2. La art. 1 se introduce un nou paragraf 2¹ prin care se recunoaşte rolul demnităţii umane de sursă a tuturor drepturilor. Din nou, o prevedere specifică unui Preambul este inserată în textul propriu-zis al Constituţiei. Actualul art. 1, alin. 3 din Constituţie care va rămâne neschimbat, precizează că demnitatea umană este o valoare supremă ce este garantată. Astfel, demnitatea umană este definită de două ori, cu un sens diferit, în cadrul aceluiaşi articol.
3. La art. 1 se introduce un nou alineat (4) care adaugă la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor pe cel al „cooperării loiale” între puteri. Acest principiu figurează în Tratatul privind Uniunea Europeană la art. 4, referitor la relaţiile dintre UE şi statele membre, precum şi la art. 13, referitor la relaţiile dintre instituţiile UE. Problema este că acest principiu este adecvat unui sistem de fuziune a puterilor, cum este cel al UE, în care funcţia legislativă este exercitată de mai multe instituţii (Consiliu şi Parlamentul European), la fel ca şi cea executivă (Consiliu şi Comisie). A reglementa în acelaşi text atât separaţia puterilor, cât şi cooperarea loială este din această perspectivă o contradicţie în termeni.
4. Acelaşi nou alineat 4 precizează că „puterea executivă este reprezentată de Guvern și de celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale”. Omisiunea menţionării Preşedintelui României din cadrul acestei definiţii a puterii executive, sesizată de altfel şi de Consiliul Legislativ în avizul dat proiectului de revizuire, este atât de flagrantă, încât intenţia autorilor acestei propuneri de a transforma această instituţie într-una pur decorativă este de domeniul evidenţei.
5. Art. 4, alin. 2 este modificat în sensul de a interzice discriminarea „pe bază de orice altă situaţie”. Iniţial, Comisia de revizuire reglementase interzicerea discriminării pe bază de orientare sexuală, textul fiind inspirat din prevederile Cartei Drepturilor Fundamentale a UE. Odată ce în dezbaterea publică a apărut ideea că prevederile din Codul civil care definesc familia ca fiind întemeiată pe căsătoria între bărbat şi femeie ar putea fi contestate cu succes la Curtea Constituţională după intrarea în vigoare a Constituţiei revizuite, Comisia de revizuire a preferat să se refere la orice tip de discriminare, în locul celei bazate pe orientarea sexuală. Evident, această formulă acoperă şi orientarea sexuală dar este fundamental greşită. Interzicerea discriminării nu acoperă orice situaţie, existând cazuri în care forme de discriminare sunt admise de legiuitor, în orice sistem de drept (exempli gratia, la angajare se poate cere condiţia cunoaşterii limbii oficiale a statului pe teritoriul căreia funcţionează angajatorul).
6. La art. 6, alin. 1 este introdus un nou alineat, 1¹ care prevede că „Reprezentanţii legali ai minorităţilor naţionale pot înfiinţa...organe proprii de decizie şi executive”. Nu este clar cum vor funcţiona aceste organe şi ce puteri vor avea. Caracterul lor „executiv” le apropie de puterea executivă. Oferă acest nou alineat posibilitatea creării de organe ale minorităţilor naţionale care să aibă atribuţii paralele celor ale puterii executive (Guvern, prefect, etc.)? În lipsa altor precizări incluse în acest amendamendament, răspunsul este afirmativ.
7. În noua sa formulare art. 7 prevede: „Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării, indiferent de denumirea sub care sunt cunoscuţi, şi acţionează pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea liberă a identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, cu respectarea legislaţiei statului ai cărui cetăţeni sunt sau unde se află aceştia, precum şi a dreptului internaţional” (subl. ns.). Să luăm exemplul unui apatrid care se revendică a fi de etnie română. Dacă s-ar aplica acest articol, statul român trebuie să îi asigure protecţie oriunde în lume s-ar afla acest apatrid, chiar dacă, prin definiţie, o Constituţie se aplică doar cetăţenilor unei anumite naţiuni. La fel s-ar întâmpla dacă ar fi vorba de un cetăţean străin care doreşte protecţia statului român, deoarece el se poate revendica de la etnia română „indiferent de denumirea sub care este cunoscut”. Julian Assange sau Edward Snowden, aflaţi în complicate situaţii de apartenenţă la jurisdicţia unui stat, ar putea cere cetăţenia şi protecţia statului român, pe motiv că, deşi sunt cunoscuţi sub denumirea de „australian” sau „american”, ei aparţin categoriei de persoane protejate de art. 7 din Constituţia României. Oferim acest exemplu pentru a arăta cât de problematică este extinderea conţinutului unui drept garantat de Constituţie fără a lua în seamă posibilele consecinţe.
8. Noul alineat 2 al art. 10, potrivit căruia „România este stat membru al Uniunii Europene” este total inutil, o prevedere similară neexistând în nicio altă Constituţie a celorlalte 27 de state membre UE. Acelaşi raţionament poate fi aplicat şi noului alineat 4 al art. 55 care prevede că România este membru NATO.
9. Noua formă a art. 23, alin. 4 prevede că „În mod excepţional şi motivat, cercetarea şi judecarea in procesul penal se fac cu privarea de libertate a persoanei”. Este vorba de o normă sau de un principiu de procedură penală care nu îşi are locul în legea fundamentală. Pentru obţinerea probelor de către un procuror ce instrumentează un caz, este nevoie uneori de privarea de libertate, iar procurorul respectiv ar trebui să fie lăsat să aprecieze luarea celor mai eficiente măsuri, câtă vreme toate aceste măsuri pot fi contestate în instanţă. Cât despre situaţia de după trimiterea în judecată, judecătorul trebuie să aibă dreptul de a aprecia cum pot fi administrate mai bine probele. O persoană deja condamnată pentru o infracţiune şi aflată în situaţia de executare a pedepsei şi care a mai săvârşit o infracţiune cât timp se află în penitenciar poate revendica, pe baza acestui articol, întreruperea executării primei sale pedepse. Este oare rolul Constituţiei să încurajeze infracţionalitatea sau să garanteze drepturile fundamentale astfel încât orice încălcare a acestora să poată fi sancţionată?
10. Potrivit actualei forme a art. 23, alin. 8, celui reţinut sau arestat i se aduc la cunoştiinţă de îndată motivele reţinerii sau arestării. S-a adăugat la aceste categorii şi cea a persoanei „conduse administrativ”. O expresie ambiguă care nu are drept sursă de inspiraţie nici legislaţia altor ţări, nici normele inferioare Constituţiei din România, nici jurisprudenţa străină sau autohtonă. Autorii acestui amendament au creat o noţiune originală, greu de aplicat.
11. La art. 23 se adaugă un nou alineat, „Este interzisă folosirea probelor obţinute ilegal”. La ce fel de probe se referă acest amendament? Folosirea de către cine este interzisă? Cine apreciază dacă probele au fost obţinute legal sau nu? Toate aceste întrebări vor apărea în practică şi vor fi extrem de dificil de soluţionat, în condiţiile exprimării  extrem de lacunară a acestui amendament.
12. La art. 28 se adaugă un nou alineat (3) care prevede: „Reţinerea, predarea sau perchiziţionarea trimiterilor poştale, interceptarea convorbirilor şi comunicărilor, interceptarea în mediul ambiental, percheziţia informatică şi accesul la un sistem informatic şi la un suport de stocare a datelor informatice, obţinerea datelor informatice, inclusiv a datelor de trafic şi a datelor de localizare, identificarea abonatului, proprietarului sau utilizatorului unui sistem de comunicaţii electronice sau a unui punct de acces la un sistem informatic ori alte asemenea tehnici se dispun de judecător, în condiţiile legii”. Se pune întrebarea, deloc retorică, ce atribuţii va mai avea un procuror în etapa urmăririi penale, în condiţiile adoptării textului de mai sus?
13. Potrivit noului alineat 3 al art. 37, „Pot participa la alegerile pentru Camera Deputaţilor, pentru Senat şi pentru funcţia de Preşedinte al României numai candidaţii care au avut domiciliul în România cu cel puţin 6 luni înainte de data alegerilor”. Această prevedere nu se justifică, cel puţin în cazul alegerilor pentru Parlament, câtă vreme există o circumscripţie electorală pentru diaspora. Pentru a oferi un exemplu, un cetăţean al Republicii Moldova care a redobândit cetăţenia română dar are în continuare domiciliul în Republica Moldova de ce nu ar putea să îi reprezinte pe cetăţenii români care au deasemenea domiciliul în Republica Moldova? Dreptul de a fi ales face parte din categoria drepturilor fundamentale ale cetăţenilor români, un motiv plauzibil pentru a fi restricţionat pe baza domiciliului nu există. În formularea actuală, acest amendament depăşeşte limitele revizuirii.
14. În noua formulare a art. 40, alin. 2, partidele care militează împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale sunt neconstituţionale. O prevedere care poate da naştere la multiple abuzuri în practică. Dacă un partid critică, cu motive întemeiate, felul în care legiuitorul constituant a ales să garanteze drepturile fundamentale, acest partid poate fi scos în afara legii. Într-o altă situaţie, dacă un partid îndeamnă pe susţinătorii săi să boicoteze un referendum, s-ar putea considera că militează împotriva dreptului de a alege şi sancţiunea este aceeaşi - scoaterea în faţa legii.
15. În noua formulare a art. 61, alin. 1 se prevede că Parlamentul este „for suprem de dezbatere şi de decizie al naţiunii”. Este una dintre cele mai contestate modificări intenţionate a fi aduse Constituţiei. Parlamentul este „organ reprezentativ suprem” şi „unica autoritate legiuitoare”, potrivit actualei Constituţii, prevederi care au sens deoarece marchează faptul că, dintre toate formele de reprezentare politică a cetăţenilor, Parlamentul este cea mai incluzivă, iar nicio altă autoritate nu poate emite acte normative cu valoare de lege. Ce înseamnă însă „for suprem de decizie”? Să imaginăm situaţia în care două regiuni sau judeţe intră în conflict în legătură cu traseul unor autostrăzi, conducte de gaz, etc. Cine va avea competenţa de a rezolva asemenea conflicte? Potrivit normei citate, indiferent ce autoritate ar interveni, Parlamentul va avea ultimul cuvânt. Ce instrumente are Parlamentul la dispoziţie în acest caz? Dat fiind că nu se poate substitui executivului, niciunul. Dacă însă Parlamentul decide să înlocuiască intervenţia executivului, o poate face, chiar dacă nu este clar ce instrumente are la dispoziţie. Se naşte astfel inevitabil un conflict între executiv şi legislativ, conflict ce nu poate fi tranşat de nicio altă autoritate a statului. Acest amendament nu are echivalent în vreo altă Constituţie.
16. O altă prevedere, cel puţin la fel de controversată ca şi precedenta, este cea de la art. 64, noul alineat 4¹: „Orice persoană de drept public, orice persoană juridică privată şi orice persoană fizică are obligaţia de a se prezenta, direct sau prin reprezentant legal, după caz, în faţa unei comisii parlamentare, în urma invitaţiei scrise primite din partea acesteia, cu respectarea principiului separaţiei puterilor în stat. Activitatea comisiei parlamentare nu se poate substitui organelor judiciare”. Controlul parlamentar realizat prin comisiile de specialitate se referă, în orice regim democratic,  la autorităţile ce intră în sfera puterii executive, nu la persoanele fizice şi nici la persoanele juridice private. Persoanele fizice pot fi invitate de aceste comisii să dea anumite explicaţii cu privire la activitatea care face obiectul comisiei respective dar doar în cadrul raporturilor între reprezentant şi cel care este reprezentat. Dacă s-ar admite această obligaţie, ar trebui să se admită şi obligaţia coelativă a reprezentanţilor (parlamentari) de a fi invitaţi oricând, periodic, de cetăţeni pentru a da socoteală de felul cum au votat în Parlament. Raportul de reprezentare politică este unul în care ambele subiecte au în egală măsură drepturi şi obligaţii. Acceptarea acestei norme ar însemna că alegerea în Parlament nu este de fapt o reprezentare, ci o delegare a exerciţiului vieţii private de către cetăţeni. Cât despre obligaţia de a se prezenta în faţa unei comisii parlamentare ce ar reveni persoanelor juridice private, aceasta nici nu poate fi aplicată. Cine are această obligaţie? Doar persoana care are o funcţie de execuţie în acea persoană juridică? Toţi acţionarii unei societăţi comerciale? Toţi membrii unui ONG? Textul adoptat de Comisia de revizuire suferă de o imprecizie care poate genera inevitabil abuzuri. În plus, nu există nicio indicaţie asupra unor posibile sancţiuni în cazul în care persoanele chemate refuză să se prezinte, ceea ce face ca această normă să fie perfect inutilă.
17. Potrivit unei noi prevederi, art. 67¹, alin. 1, „Camera Deputaţilor şi Senatul verifică respectarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii în cadrul Uniunii Europene”. Potrivit Protocolului nr. 2 anexat Tratatului de la Lisabona, parlamentele naţionale pot verifica dacă proiectele de acte legislative (propunerile Comisiei, iniţiativele unui grup de state membre, ale Parlamentului European, cererile Curţii de Justiţie, recomandările BCE şi cererile BEI) respectă principiul subsidiarităţii şi să emită un aviz motivat în cazul în care consideră că nu respectă acest principiu. Parlamentele naţionale nu pot verifica respectarea principiului proporţionalităţii, acesta fiind menţionat doar ca fiind parte obligatorie a proiectelor de acte legislative. Pe lângă această eroare generată de lectura superficială a Protocolului menţionat, exprimarea folosită de acest amendament este deficitară: Parlamentul poate verifica respectarea principiului subsidiarităţii doar la nivel naţional, nu „în cadrul Uniunii Europene”.
18. Potrivit noii formulări art. 70, alin. 2, calitatea de deputat sau senator încetează „la data demisiei din partidul politic sau formațiunea politică din partea căreia a fost ales sau la data înscrierii acestuia într-un alt partid politic sau o altă formațiune politică”. Această normă introduce mandatul imperativ, exact opus normei din art. 69, alin. 2 care interzice mandatul imperativ şi care rămâne în vigoare. În general, tendinţa pe plan internaţional este să se renunţe la mandatul imperativ în cazul parlamentarilor. România ar face astfel excepţie la una din prevederile care constituie fundamentul modului de reprezentare ales în 1991, în acord cu tendinţa generală. Traseismul politic nu poate fi combătut prin revizuirea Constituţiei, ci prin existenţa unor partide politice puternice, cu mecanisme interne solide de răspundere şi deopotrivă de fidelizare a propriilor membri şi reprezentanţi în Parlament.
19. Potrivit noii forme a art. 72, alin. 2, parlamentarii nu vor mai fi urmăriţi de Parchetul de pe lângă ICCJ şi nu vor mai fi judecaţi de ICCJ. Din renunţarea la paragraful respectiv, se deduce că în cazul parlamentarilor competenţa va aparţine instanţelor de drept comun. În aparenţă, această prevedere ar fi un pas înainte în vederea renunţării la un privilegiu al parlamentarilor, acela de a fi supuşi unor jurisdicţii speciale. Doar în aparenţă, deoarece competenţa ICCJ se referă şi la: membrii Guvernului, judecătorii Curţii Constituţionale, membrii Curţii de Conturi, preşedintele Consiliului Legislativ, Avocatul Poporului, mareşali, amirali, generali, chestori, şefii cultelor religioase, membrii CSM, judecătorii de la ICCJ, de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, procurorii DNA (art. 29, paragraf 1, Codul de procedură penală). Există prin urmare o competenţă a ICCJ pentru o categorie mai largă de persoane cu funcţii de demnitate publică. Scoaterea parlamentarilor din această categorie ar însemna o discriminare faţă de toate celelalte categorii care ar putea reclama, cu succes, neconstituţionalitatea actualei prevederi din Codul de procedură penală. S-ar ajunge astfel la aglomerarea instanţelor inferioare şi la degrevarea instanţei supreme. Prin raportare la importanţa cazurilor pe care le poate judeca, ICCJ s-ar transforma în exact opusul unei instanţe supreme. Rolurile ar fi inversate, ierarhia instanţelor ar fi negată total, întregul sistem judiciar s-ar transforma într-o piramidă răsturnată.
20. La art. 76 se introduce un nou alineat 2¹ potrivit căruia „Intervenţiile legislative asupra legilor organice nu se pot realiza prin acte normative de nivel inferior”. Aceasta înseamnă că legile organice nu pot fi modificate prin ordonanţe de urgenţă. Potrivit art. 115, alin. 6, în formula agreată de Comisia de revizuire, ordonanţele de urgenţă pot fi adoptate în materii reglementate de legi organice. Nu este singura ocazie în care norme din textul agreat de Comisia de revizuire se contrazic între ele ori cu alte norme din Constituţia actuală ce nu se modifică.
21. La art. 85 se introduce un nou alineat 3¹ potrivit căruia „Preşedintele României nu poate refuza propunerea primului-ministru de revocare şi numire a unor membri ai Guvernului”. Apare în acest caz întrebarea firească de ce mai este nevoie ca primul - ministru să propună ceva Preşedintelui, din moment ce acesta nu poate să refuze? O formulare mai logică, din perspectiva intenţiei legiuitorului constituant, ar fi trebuit să prevadă că primul - ministru numeşte şi revocă membrii Guvernului. S-a dorit prin acest text păstrarea unei prerogative prezidenţiale simultan cu golirea ei de conţinut.
22. Procedura de dizolvare a Parlamentului reglementată de art. 89, alin. 1 şi alin 1¹ este contradictorie. Astfel, potrivit noii formulări a alin. 1 „După consultarea președinților celor două Camere și a președinților partidelor, formațiunilor sau alianţelor politice parlamentare, Președintele României dizolvă Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru învestitura Guvernului, în termen de 30 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea cel puțin a unei solicitări de învestitură”, iar potrivit noului alineat 1¹ „Președintele dizolvă Parlamentul dacă o hotărâre în acest sens este adoptată cu votul a două treimi dintre membrii fiecărei Camere”. Acest din urmă alineat se referă la primul alineat sau are în vedere o altă situaţie? Dacă există o altă situaţie care poate duce la dizolvarea Parlamentului, unde este aceasta reglementată în textul Constituţiei? Dacă cele două alineate se referă la acelaşi caz de dizolvare a Parlamentului, înseamnă că de fapt actuala procedură de dizolvare din Constituţie, considerată a fi imposibil de pus în practică, devine de-a dreptul utopică.
23. Noua variantă a art. 90 face ca un referendum declanşat de Preşedinte sau de cetăţeni să fie oprit de Parlament, deoarece se specifică faptul că „Iniţierea referendumului se aprobă de Parlament, prin hotărâre, cu votul majorităţii membrilor săi”. Această normă este în mod evident o încălcare a art. 2, alin. 1 care prevede că suveranitatea naţională aparţine poporului român care o exercită, printre altele şi prin referendum. În actuala versiune a Constituţiei, Preşedintele are nevoie doar de consultarea Parlamentului, cu alte cuvinte de o hotărâre ce îmbracă forma unui aviz consultativ. În formula propusă de Comisia de revizuire, Parlamentul poate vota împotriva iniţiativei Preşedintelui şi poate opri astfel întregul proces de consultare populară. Parlamentul nu este obligat să ofere o justificare în cazul unui eventual aviz negativ dar o poate face, potrivit aceleiaşi norme, pe motiv că problemele ridicate se referă la „revizuirea Constituţiei”. Orice problemă de interes naţional are legătură cu una dintre situaţiile reglementate de Constituţie. Să presupunem, spre exemplificare, că ar fi organizat un referendum cu privire la gazele de şist ori la exploatarea de la Roşia Montană. Ar putea Parlamentul să respingă un asemenea referendum, pe motiv că ar contraveni cu un articol introdus prin revizuirea Constituţiei (art.35, alin. 2¹: „Statul asigură protecţia, utilizarea durabilă şi refacerea patrimoniului natural”)? Cu siguranţă răspunsul este afirmativ. Instituţia referendumului ar fi golită de conţinut prin adoptarea unor asemenea prevederi. Acelaşi articol, în forma revizuită, prevede că pentru aceste tipuri de referendum cvorumul de validare este de 30%. Nicăieri în alte Constituţii cvorumul de validare a unui referendum nu face obiectul Constituţiei, ci al legii.
24. Un alt exemplu de norme care nu au ce căuta într-o Constituţie sunt art. 91, noul alineat 1¹ şi art. 102, noul alineat 4. Aceste norme reglementează prezenţa Preşedintelui şi a primului - ministru la reuniunile Consiliului European, chestiune care  a fost tranşată de Curtea Constituţională şi nu este reglementată în nicio altă Constituţie a unui stat membru UE.
25. Art. 103 care priveşte desemnarea unui candidat pentru funcţia de prim - ministru de către Preşedinte este complet modificat. Astfel, Preşedintele nu mai convoacă partidele politice reprezentate în Parlament pentru consultări, ci îi revine un rol mecanic, acela de a desemna o persoană propusă de un partid sau alianţă politică, iar dacă acesta nu obţine votul de investitură, Preşedintele va desemna alţi doi candidaţi, precis indicaţi de textul constituţional. Dacă niciunul dintre cei trei candidaţi nu obţine încrederea Parlamentului, atunci Preşedintele poate dizolva Parlamentul dar potrivit noii proceduri, imposibil de aplicat. Legiuitorul constituant porneşte de la premisa falsă că implicarea Preşedintelui în procesul la capătul căruia Parlamentul acordă un vot de încredere candidatului pentru funcţia de prim - ministru generează obligatoriu conflicte de nerezolvat. Dimpotrivă, implicarea Preşedintelui în acest proces aduce un plus de legitimitate noii formule guvernamentale ce se conturează în urma alegerilor parlamentare. Noua formă a art. 103 prin care Preşedintele capătă un rol mecanic va face ca persoana ce ocupă această funcţie să încerce să devină extrem de interesată în conturarea opţiunilor fiecărui partid politic pentru funcţia de prim - ministru, chiar înainte de desfăşurarea alegerilor parlamentare. Autorii propunerii de revizuire a art. 103 vor reuşi să obţină exact ce nu şi-au propus: un şef al statului implicat în aspectele de organizare internă ale partidelor politice.
26. Potrivit noii forme a art. 109, alin. 2, Preşedintele nu mai poate cere urmărirea penală a membrilor Guvernului. Întotdeauna în sistemul nostru de drept constituţional, şeful statului, monarh sau Preşedinte, a avut această prerogativă. Este vorba de o prerogativă care nu conferă mai multe puteri Preşedintelui, cum s-ar crede la prima vedere, ci îi acordă unei persoane care se află în afara intereselor eminamente politice ale partidelor din Parlament puterea de a aprecia o situaţie în care s-ar afla membrii Guvernului. Comisia de revizuire şi-a fixat drept scop suprem să lipsească de conţinut funcţia de Preşedinte şi nu a existat o gândire mai de profunzime asupra arhitecturii constituţionale prezente, în corelaţie cu tradiţia constituţională, gândire care ar fi făcut imposibilă adoptarea unor asemenea articole.
27. Potrivit noului alineat 3 al art. 112, adoptarea unei moţiuni simple la adresa unui membru al Guvernului va avea ca efect revocarea acestuia din funcţie. Astfel, răspunderii solidare a Guvernului în faţa Parlamentului, i se adaugă răspunderea individuală a fiecărui membru al Guvernului. Guvernul devine nu numai responsabil în faţa Parlamentului, ci de-a dreptul în subordinea Parlamentului, acesta din urmă având astfel posibilitatea de a crea constant instabilitate guvernamentală.
28. Art. 113, alin. 1, în forma revizuită, introduce mecanismul moţiunii de cenzură constructivă, specific regimurilor parlamentare. Cum funcţionează acest mecanism în cazul regimurilor semi-prezidenţiale sau, mai exact, a regimurilor parlamentare cu şef de stat ales? Răspunsul îl vom afla dacă va fi adoptată propunerea de revizuire, deocamdată nu poate fi dat un exemplu de un asemenea regim politic care să fie compatibil cu mecanismul moţiunii de cenzură constructive.
29. Secţiunea dedicată administraţiei publice centrale în teritoriu este redactat deficitar: se precizează la art. 119¹ „Guvernul numeşte în unităţile administrativ - teritoriale prefecţi şi subprefecţi”, fără a se preciza ce se înţelege prin aceste unităţi (este vorba de judeţe sau de regiuni?).
30. În secţiunea următoare, administraţia publică locală, noua formă a art. 122 se rezumă la a preciza că preşedintele consiliului regional şi consiliul regional sunt aleşi „în condiţiile legii”. Aceasta este noutatea absolută inserată în Constituţie pentru care se doreşte organizarea cât mai rapidă a unui referendum care să aibă ca obiect revizuirea Constituţiei? Întreaga arhitectură referitoare la regionalizare din Constituţia revizuită este extrem de lacunară şi nu poate constitui o bază solidă pentru reforma organizării administrative.
31. Noua formă a art. 133, alin. 3 prevede că Preşedintele CSM este ales dintre judecătorii membri ai CSM, creându-se astfel o discriminare între judecători şi procurori. În practică, s-a văzut că CSM poate fi condus la fel de bine atât de judecători, căt şi de procurori, raţiunea acestei norme nefiind alta decât cea care se face remarcată şi la alte articole din propunerea de revizuire: trecerea unor atribuţii din sarcina procurorilor în cea a judecătorilor.
32. Cu ocazia revizuirii Constituţiei din 2003 a fost inserat un nou articol (actualul art. 148) referitor la aderarea la tratatele constitutie ale UE, aceasta urmând a fi făcută prin lege adoptată cu majoritate de două treimi de către cele două Camere ale Parlamentului. Această opţiune a eliminat la vremea respectivă posibilitatea unui referendum cu privire la aderarea la UE. Spre deosebire de România, majoritatea statelor care au aderat la UE au ales varianta unui referendum, după cum tot prin referendum se decide în multe state membre aderarea la un tratat care modifică tratatele precedente. Forma propusă a fi modificată a art. 148 prevede că şi „ratificarea tratatelor prin care sunt modificate sau completate tratatele constitutive ale Uniunii Europene” se va face tot prin lege adoptată cu două treimi de Parlament. Cu alte cuvinte, niciodată nu va putea fi organizat vreun referendum prin care cetăţenii României să se poată exprima cu privire la vreun tratat care va modifica tratatele aflate în vigoare în prezent. Chiar dacă această prevedere nu ar fi fost inserată în textul propunerii de revizuire, oricum nu s-ar fi putut organiza vreun astfel de referendum în condiţiile Constituţiei revizuite, din moment ce România este stat membru UE (art. 10, alin.2), iar referendumuri nu pot fi organizate dacă au în vedere prevederi ale Constituţiei (art. 90, alin. 1). Aderarea la NATO s-a făcut, pe baza revizuirii Constituţiei din 2003, tot printr-o lege adoptată cu două treimi de ambele Camere ale Parlamentului. În condiţiile aceluiaşi articol 148, alin. 1, eventualele tratate prin care va fi modificat Tratatul Atlanticului de Nord vor fi ratificate tot printr-o lege adoptată în aceleaşi condiţii. Potrivit noului articol 137¹ din propunerea de revizuire, „recunoașterea circulației și înlocuirea monedei naționale cu moneda euro” se va face prin lege organică, posibilitatea vreunui referendum care să aibă ca obiect trecerea la moneda europeană fiind exclusă. Care ar mai fi obiectul unui referendum organizat în condiţiile Constituţiei revizuite dacă nu poate privi chestiuni care ţin de reglementările constituţionale şi nici chestiuni care ţin de felul în care România se raportează la UE? Referendumul se va transforma într-o instituţie care nu va putea fi folosită decât în situaţii cu totul excepţionale, această formă de manifestare a suveranitatea naţionale neputând fi exprimată decât teoretic.
33. Deşi România a ratificat Tratatul fiscal al UE, iar acesta a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2013 şi prevede că statele membre UE vor trebui să încorporeze prevederile privind disciplina bugetară şi mecanismul automat de corecţie în legislaţia naţională, preferabil în Constituţie, în termen de un an de la intrarea în vigoare a acestui tratat (1 ianuarie 2014), Comisia de revizuire nu a considerat necesar să transpună această obligaţie asumată de România. Acesta reprezintă un alt caz, alături de netranspunerea rezultatelor referendumului din 2009 cu privire la renunţarae al una din Camerele Parlamentului, în care mandatul Comisiei de revizuire nu a fost respectat.

Toate aceste aspecte sesizate - care nu epuizează nici pe departe chestiunile discutabile din textul propunerii de revizuire - şi mai ales cantitatea semnificativă de amendamente care anulează sau reduc drepturile fundamentale ori capacitatea instituţiilor statului de drept de a funcţiona de o manieră previzibilă, transparentă, în cadrul definit de separaţia şi echilibrul puterilor, îndreptăţesc concluzia că rezultatul Comisiei de revizuire reprezintă cel mai grav atentat la funcţionarea democraţiei din 1989 până în prezent.

Soluţia care se impune este reluarea întregului proces de revizuire într-un cadru democratic, cu mecanisme clare care să se bazeze pe opinia experţilor, a cetăţenilor, a reprezentanţilor tuturor partidelor politice.

În caz contrar, dacă această propunere de revizuire a Constituţiei va intra în vigoare, instituţiile statului nu vor putea funcţiona, iar singura soluţie de deblocare a acestora va fi neaplicarea tuturor prevederilor Constituţiei. Se va ajunge de facto la o situaţie pe care România a mai cunoscut-o în 1938: suspendarea Constituţiei dar de această dată fără a fi emis un act normativ în acest sens.

Pentru a evita acest deznodământ, este nevoie de o cât mai bună cunoaştere a pericolului la care este expusă democraţia din România prin adoptarea acestor propuneri de revizuire.