De același autor
Boiko Borisov a fost aproape 4 ani de zile primarul Sofiei, după care, în urma alegerilor parlamentare, a ajuns prim-ministrul Bulgariei, în iulie 2009. A fost un premier care părea să se bucure de o temeinică stabilitate politică până în februarie 2013, când bulgarii au ieșit în stradă să protesteze cu vehemență împotriva creșterii costului energiei electrice, corupției, nivelului scăzut de trai. După câteva zile de proteste neîntrerupte, Guvernul Borisov și-a prezentat demisia.
Vineri, 14 iunie 2013, Parlamentul bulgar a anunțat că l-a numit pe Delyan Peevski, un personaj politic extrem de controversat (nu numai ca mogul media, cum a apărut în presa românească) în fruntea serviciilor secrete. În aceeași zi, la numai după câteva ore de când numirea a devenit publică, ignorând ploaia torențială, peste 10.000 de oameni au ieșit în stradă la Sofia, și alte mii în multe alte orașe, pentru a protesta cu vehemență împotriva unei decizii ce a stârnit reacții severe până și din partea unor membri marcanți ai corpului diplomatic acreditat în Bulgaria. În pofida sprijinului total acordat în continuare de premierul socialist Plamen Oresarski și de liderul socialiștilor europeni, Serghei Stanișev (bunul prieten și camarad al premierului Victor Ponta), în fața unei crize politice care ar fi dus inevitabil la aruncarea în aer a guvernului, Delyan Peevski a fost obligat sâmbătă să renunțe la nominalizare.
De-a lungul anilor, am încercat o constantă și perversă satisfacție în a ne uita peste Dunăre și a vorbi despre vecinii noștri cu o superioritate care nu lăsa loc nici celei mai palide îndoieli: ”Suntem mult peste ei”. Timpul a curs; lucrurile au evoluat (chiar și înainte de '89) într-o direcție în care raportul variilor performanțe nu mai era de mult în favoarea noastră, dar ne-am complăcut în convingerea că...”avem și noi faliții noștri”. Toate eșecurile noastre din ultima vreme, în procesul integrării în diversele structuri europene, nu au decât o singură cauză: bulgarii! Care este adevărul este un subiect pe care nu-mi propun să-l tratez acum. Aș vrea însă să ajung să înțeleg ce am pierdut noi, ”românii”, pe parcursul anilor scurși din decembrie '89, când, uimiți parcă de victoria forței pe care am dovedit-o când am ieșit toți în stradă, ne-am câștigat și am exersat îndelung dreptul la libertate, la democrație, la ceea ce, cei mai mulți, abia învățau că înseamnă ”statul de drept”. Îmi amintesc cu o imensă nostalgie de marile demonstrații în care mii de oameni spuneau un ”NU” răspicat în stradă; îmi amintesc de o stare de spirit în care capacitatea oamenilor de a-și apăra interesele majore le conferea o verticalitate și o forță care nu putea fi ignorată. Comemorăm astăzi victimele mineriadei din 13-15 iunie, dar mai dureros decât orice – cu o adâncă plecăciune memoriei celor care au murit atunci – este sentimentului vidului sufletesc în care ne afundăm ireversibil. Ultima manifestație notabilă numeric, ”Pța. Univeristății – 2012”, s-a dovedit o imensă fraudă, o grosolană manipulare pusă la cale de liderii USL. În rest, liniște de moarte.
Aș vrea ca nimeni să nu-și închipuie că rostul rândurilor mele este să ajung să mă întreb: ”De ce nu ies azi românii în stradă împotriva USL?”. Ar fi prea simplu; ar fi o cheie minoră în care aș duce discuția. Nu, întrebarea pe care mi-o pun este: ”De ce nu mai ies românii în stradă ori de câte ori sunt martorii felului în care lucrurile merg prost, când drepturile le sunt încălcate, când fărădelegea domnește nestingherită de nimeni?”. Mă mai întreb: ”Cine ne imaginăm că poate să facă un pic de ordine și dreptate în viețile noastre dacă nu noi?”.
Și până la urmă, văzând că la ei se poate, nu am cum să nu mă întreb: ”De ce sunt, Doamne, bulgarii altfel?”
