De același autor
Teatrul ”Metropolitan” din Toyo și-a redeschis porțile, după lucrări de renovare capitală care s-au întins pe durata a 17 luni. Silviu Purcărete este regizorul al cărui spectacol: ”Lulu”, de Frank Wedekind, montat pe scena Teatrului Național ”Radu Stanca” Sibiu, a fost ales pentru a marca acest eveniment, într-o suită de 5 reprezentații. Prezența artiștilor români în capitala niponă a survenit într-un moment în care crima comisă de un cetățean român ținea prima pagină în toată presa. Oficialități de prim rang au fost prezente în seara premierei; comentariile din media au fost la superlativ; ”Purcărete” și artiștii de pe scenă erau acum numele românilor care cucereau gloria în capitala Japoniei. Pe parcursul săptămânii petrecute la Tokyo niciun reprezentant al ambasadei române nu s-a arătat mesagerilor teatrului românesc: nici ambasadorul, niciun ministru-consilier, niciun atașat cultural, nici administratorul și nici șoferul. Nici la sosire, nici la plecare, nici la vreunul din cele cinci spectacole, nici în pauză unui spectacol, nici la hotel.
”Teatro Colόn”, din Buenos Aires, este unul dintre cele mai vestite și mai mari (fizic) teatre de operă din lume. În 2008 și-a sărbătorit centenarul și prezența unui artist pe afișele teatrului este o etapă importantă și mult râvnită în consacrarea mondială. Silviu Purcărete a debutat în urmă cu două luni pe marea scenă montând două dintre operele într-un act a lui Rahmaninov: ”Aleko” și ”Francesca da Rimini”. Spectacolul s-a bucurat de un imens succes, numele românului fiind îndelung elogiat în toate cronicile premierei. N-am să reproduc cu ghilemele rândurile de mai sus, în care consemnam felul în care a tratat ambasada României la Tokyo spectacolele artiștilor români – la Buenos Aires, prezența lui Silviu Purcărete, unul dintre marii regizori ai lumii, pe toată durata lucrului la Opera din capitala Argentinei a suscitat același interes și același tratament: ZERO.
Pentru a ajuta cititorii acestor rânduri să descifreze mai ușor rostul celor evocate, apelez, cu scuzele de rigoare, la experiența personală. Am avut ocazia să însoțesc la Chișinău, în calitate de autor al piesei care se juca: ”Nimic despre Hamlet”, trupa Teatrului Național din București. La spectacol, pe lângă ceilalți iubitori de limbă românească, au fost prezenți președintele țării, Petru Luchinschi, oameni politici din Republica Moldova, membri ai corpului diplomatic. După spectacol, versatul ambasador al Românie, Marcel Dinu, împreună cu soția, au oferit o recepție în saloanele ambasadei. Tot ce era mai ales în lumea artistică a Moldovei, parlamentari, membri ai guvernului și mulți diplomați străin s-au (re)întâlnit într-o reuniune caldă, cordială, fructuoasă într-un dialog în care s-au spus multe și din care imaginea României nu a avut decât de câștigat. Este o practică firească și, aș spune, obligatorie pentru că aceste reuniuni completează semnificativ, și adeseori peste, tot ce se stipulează în discuțiile avute în ”orele de serviciu”.
Să ai în țara în care ai fost trimis să reprezinți interesele României mesageri de anvergura unui Silviu Purcărete și a strălucitei trupe a Teatrului Național ”Radu Stanca” Sibiu și să-i tratezi cu curul (orice parafrază mi se pare săracă) este un gest care nu poate fi catalogat decât ca o mostră greu de egalat de imbecilitate. Alergăm după cai verzi pe pereți și ne dăm inutil de ceasul morții să deshumăm osemintele marilor personalități pe care i-am făcut să-și abandoneze țara și să ajungă să fie îngropați în pământ străin și acum vrem să-i aducem înapoi, în schimb nu ratăm ocazia să probăm într-un mod incalificabil lipsa oricărei elementare prețuiri pentru valorile de care încă avem toate motivele să fim mândri și să ne bucurăm.
În școală am învățat că șirul numerelor naturale este infinit. Oare imbecilitatea e și ea infinită?
