De același autor
Un minim efort ar fi suficient ca să ne imaginăm întreaga clasă politică (din rândul căreia, firește, nu mă sustrag) încolonată în fața cabinetului unui psiho-terapeut. Pentru consultații. Diagnosticul cel mai des repetat? Nu poate fi decât de unul singur: sindromul ”Interesul național”! Vorbesc despre acei oameni care, mai presus de orice, pun țara. Care nu au mamă, nu au tată, nu au liniște ziua și somn senin noaptea pentru că, clipă de clipă și oră de oră, nu au în minte și în suflet decât o singură grijă: ”Interesul național”! Orice pas pe care îl fac, orice discuție pe care o poartă și orice decizie pe care o iau – toate sunt subordonate invariabil unuia și aceluiași gând: ”Interesul național”! Nu e ușor ce fac oamenii aceștia. De multe ori, tocmai prin ceea ce fac, nasc confuzie, nedumerire, uimire, cel mai adesea lehamite dusă până la repulsie. Ei rămân fidel crezului de la care nu abdică și pe care nu pierd ocazia să-l scandeze cu frenezie: ”Interesul național” și merg imperturbabili mai departe. Cine îi urmărește cu o minimă atenție nu poate să nu observe că timpul nu lucrează împotriva lor; numărul lor nu numai că nu se subțiază, ba din contră, peste noapte ai surpriza să afli că încă un partid sau câte un politician solitar, pe cont propriu, trăiesc dintr-o dată momentul de grație al revelației. Aruncă cât colo orice fărâmă de interes personal și se încolonează cu înflăcărare în marea oștire a celor care slujesc: ”Interesul național”! O fac cu vitejie, cu fruntea sus, și nu ezită nicio clipă să-și asume și cele mai teribile suplicii. Chiar până și intrarea la guvernare sau ocuparea celor mai înalte demnități în stat!
O probă de subită și stupefiantă convertire la credința celor care se închină la idolul: ”Interesul național” ne-a oferit-o zilele astea Călin Popescu Tăriceanu. A intrat în rândurile PNL în 1990, încă din primele zile ale renașterii partidului, și, de-a lungul anilor, a ajuns să fie perceput ca una dintre personalitățile emblematice ale liberalilor. Cu un parcurs triumfal în interiorul partidului: etern în conducerea națională, președinte, prim-ministru, Tăriceanu (asupra căruia plana protector umbra celui care l-a crescut ca un părinte: Dan A. Lăzărescu, dar de care s-a dezis public într-un moment de dificultate al acestuia!) a reușit să lase impresia că eleganța vestimentară este dublată de-o egală eleganță interioară. O serie, deloc firavă, de abateri de la un comportament corect au fost trecute cu vederea și pierdute într-o uitare în care comparația cu ceilalți a punctat în favoarea lui. Nu am să le readuc în memorie celor care uită ușor. Un eveniment definitoriu cred totuși că trebuie azi evocat: felul în care l-a executat pe Teodor Stolojan. Nu mă refer la calitatea de fost președinte al partidului a lui Stolojan și nici la meritele lui de necontestat care au făcut ca PNL să rămână, după guvernarea CDR, partid parlamentar și să nu împărtășească soarta PNȚ-CD. Invoc faptul că, în pofida unor dezacorduri între cei doi în interiorul PNL, Stolojan l-a nominalizat pe Tăriceanu ca prim-ministru, din partea PNL, în Guvernarea D.A. A fost un gest de deplin fair-play și de servire necondiționată a intereselor partidului. Răspunsul lui Tăriceanu a venit după eliminarea PD de la guvernare și ruperea Alianței D.A., când nu a stat o clipă pe gânduri să-l excludă pe Stolojan, împreună cu câțiva colegi (”platformiștii”), pentru ”delictul” de a-i fi reproșat nesfârșitele concesii în beneficiul PSD. A făcut-o cu deplină seninătate, mânat de o singură rațiune: să se menține la putere cu un guvern minoritar. Azi a dovedit din nou, cui se mai îndoia, că e oricând gata la orice compromis și la orice trădare când întrevede o oportunitate de a-și satisface nevoia insațiabilă de putere. De privilegii. Să sari din barca PNL, a cărui conducere ai criticat-o repetat pentru alianța cu PSD în USL; să blamezi Guvernul USL pentru măsurile de stânga pe care le-a luat cu prioritate; să critici miniștri liberali că nu reușesc să impună măsurile de dreapta într-o guvernare mincinoasă – și, peste noapte, să te trezești fan al USL, obsedat de un singur gând: ”Interesul național” este un record în materie de lichelism de care nimeni, în ultimii 23 de ani, nu s-a apropiat și care va fi extrem de greu (măcar) de egalat.
Ce dă o notă aparte mizeriei la care Călin Popescu Tăriceanu s-a pretat este nerușinarea cu care tratează o lume întreagă ca pe o adunătură de proști. Nu putea sluji ”Interesul național” decât instalat confortabil în jilțul de președinte al senatului, pe care l-a primit ca șpagă de la Victor Ponta! Fruntaș al unui partid istoric, senator, om care avea oricând acces în media Tăriceanu vrea să ne convingă că nu putea să dea tot ce e în stare să dea lipsit de poziția de ”al II-lea om în stat”! Acum, abia acum vom fi martorii imenselor resurse morale și intelectuale ce au zăcut ferecate 23 de ani în ”marginalizatul” Călin Popescu Tăriceanu. Și, ca să ne convingă că nu avem prea mult de așteptat, a făcut public primul mare proiect pe care îl ia pe cont propriu: la vară va veni cu motocicleta la senat! SPP-iștii au fost deja anunțați. Nu știu dacă și-au făcut cruce. Îmi permit să le recomand să nu se grăbească. Când e vorba de ”Interesul național”, se pare că nu mai există limite.
