`Daniela` sau delațiunea ca mod de existență

Volumul Dosarul de Securitate al unui ambasador: Coen Stork este un instrument solid pentru înțelegerea mecanismelor de supraveghere, intimidare și represiune utilizate de Securitate.

Un ambasador eminamente simpatic

Coen Stork, ambasador al Regatului Olan­dei la București, și-a început misiunea în Republica Socialistă România la 3 fe­brua­rie 1988. Diplomat de carieră, înainte de a fi numit în România, el fusese ambasador al țării sale în Cuba, după ce în prealabil lu­crase în diferite capitale europene, dar și la Bagdad și Pretoria. Nu era deci la un prim contact cu binefacerile poliției se­cre­te ale unui regim totalitar. Imediat după so­sirea sa la București, ambasadorul Stork a intrat în atenția Direcției a III-a Con­tra­spionaj a Departamentului Securității Sta­tului (DSS) - UM 0625. Chiar și din do­cu­mentele ostile ale Securității rezultă că am­basadorul Stork era un personaj necon­ven­țional și foarte simpatic. Creierele obtuze ale urmăritorilor săi nu puteau înțelege mo­dul de comportare al unui om normal, care se purta firesc în ciuda rangului său di­plomatic înalt. Stork se îmbrăca ne­con­vențional, își plimba singur câinele, utiliza ocazional transportul în comun, își îm­bră­țișa soția pe stradă și, oroare, folosea de­seori... bicicleta, cu care mergea chiar și la recepții oficiale. Conducea frecvent ve­hi­culele ambasadei, mergând, spre ne­mul­țumirea ofițerilor unității de filaj de la UM 0672, ba prea încet, ba cu viteză excesivă. Mai grav, contactele sale cu cetățeni ro­mâni urmăriți de DSS ca disidenți l-au pla­sat pe Stork de la începutul misiunii sale în România în categoria de persoană ofi­cia­lă ostilă regimului Ceaușescu. Ministerul de Externe român (MAE) avea o poziție duplicitară față de Stork. Pe de o parte, MAE dorea dezvoltarea relațiilor eco­no­mi­ce cu Olanda și cu CEE, pe de altă parte, ac­ționa în strânsă coordonare cu DSS pen­tru intimidarea ziariștilor olandezi care scriau „de pe poziții necorespunzătoare“, „denaturat“, „tendențios“ și „în scop de­ni­grator“ despre România lui Ceaușescu. Stork acționa deschis: mulți dintre zia­riș­tii incriminați de MAE au fost oaspeții săi personali, locuind la reședința sa.

Anii 1988-1989

Ultimii doi ani ai regimului Ceaușescu au re­prezentat o accentuare rapidă a cli­ma­tu­lui de confruntare cu Statele Unite și ce­le­late țări occidentale. Două zile după în­ce­putul misiunii lui Stork la București, Ni­colae Ceaușescu îl primea pe John White­head, secretar de stat adjunct la De­par­ta­mentul de Stat și purtător al unei scrisori din partea președintelui Reagan. În Statele Unite, presiunile Congresului pentru anu­larea Clauzei Națiunii celei mai Favo­ri­zate acordate României se accentuau. Tra­tamentul minorităților din România, per­secutarea disidenților, așa-zisa siste­ma­ti­zare a satelor, demolarea lăcașelor de cult, reciclarea Bibliilor în hârtie igienică, toate acestea provocau repulsia Occidentului și erau menționate în mesajul lui Reagan. Cea­ușescu a răspuns emisarului american dur și ostil, printr-un discurs de 70 de mi­nute. La 26 februarie 1988, vorbind despre „creșterea dezastrului economic“ din Ro­mânia, John Whitehead menționa public, la International Human Rights Forum, la New York, că el personal a fost urmărit de „oa­menii poliției“ la București și că invi­tații săi la o recepție oferită de Ambasada SUA la București au fost șicanați. În ochii lui Ceaușescu situația era clară: Vestul era inamicul principal, iar DSS trebuia să ac­ționeze în consecință. Olanda, țară cu o ve­che tradiție a toleranței și democrației, membră a NATO și aliat tradițional al SUA, era și ea automat o țintă a Securității.

Cu Securitatea... peste tot

Ca și în cazul celorlalți diplomați occi­den­tali acreditați la București, DSS a țesut foar­te rapid în jurul lui Stork o rețea infor­mativă care a făcut ca viața lui pro­fe­sio­nală și privată să fie sub o supraveghere per­manentă. Filajul, UM 0672, în Bucu­rești și în provincie raporta traseele uti­li­zate de Stork, în timpul săptămânii și în week­end, ziua sau noaptea. Ofiţerii de la UM 0500/A, o unitate DSS cu un nume in­credibil, „Serviciul independent pentru apă­rarea secretului de stat, respectarea nor­melor de relaţii cu străinii şi a rela­ţii­lor de protocol“, raportau de asemenea des­pre fiecare întâlnire a ambasadorului avută în instituții publice. Contraspionajul extern - UM 0195 - încerca să identifice con­ținutul coletelor diplomatice, iar alte unități ale DSS îi deschideau poșta. Foarte rapid, UM 0625 l-a încadrat pe Stork cu o ar­mată de informatori. Funcționara „Da­niela“ raporta despre activitatea amba­s­a­dorului la birou. Menajera „Mona“ infor­ma în legătură cu tot ceea ce se întâmpla la domicilul ambasadorului: ce vizitatori primea, ce cărți citea, ce telefoane dădea. Șoferul „Bănățeanu“ raporta asupra pro­gra­mului zilnic al întâlnirilor avute, asu­pra numerelor de înmatriculare ale auto­turismelor folosite de contactele diplo­ma­tului olandez, asupra adreselor oficiale sau private la care se deplasa cu mașina acesta sau asupra subiectelor fotografiate de so­ția lui. Subofițerii de miliție de pe stradă în­cercau să-l împiedice pe ambasador și pe soția acestuia să fotografieze cozi la ali­mente sau clădiri demolate, iar cei de la por­țile reședinței și ale ambasadei dădeau rapoarte scrise despre vizitatorii primiți, pe care îi identificau legitimându-i. Pro­fe­sorii de limbi străine sau de muzică ai am­basadorului și ai fiului său dădeau și ei ra­poarte: profesoara de limba română a am­basadorului, „Maria Stănescu“, profesorul de chitară al fiului său, „Ștefan“, pro­fe­soara de pian al acestuia, „Carmen“. Ei ra­portau tot ce puteau despre orice vedeau sau auzeau în jur: amplasamentul tele­foa­nelor din casă, vizitatori ai gazdei iden­tificați sau nu, opiniile ambasadorului și ale fiului său minor, titlurile cărților și ale articolelor din publicații zărite pe mese. Sursa „Valerică“, probabil un ad­minis­tra­tor al reședinţei ambasadorului, informa des­pre căile de acces în reședință, tipul în­cuietorilor de la clădire și de la garajul aces­teia, iar informatoarea „Loretta“, sala­riată a Editurii Univers, raporta despre par­ticipanții la o recepție dată de Stork și despre participarea lui la un vernisaj.

Activ sprijinitor al disidenților, „ironic“ la adresa șefului statului

Autoritățile române erau în special iritate de sprijinul deschis acordat de Stork disi­denților români. El a vizitat-o la Cluj pe Doi­na Cornea, care se afla în domiciliu for­țat. Ambasadorul olandez, membru al Co­mitetului Olandez Helsinki, sprijinea ne­mijlocit activitățile disidente ale lui Mircea Dinescu, care primea pachete de mâncare de la el odată ajuns în domiciliu forțat. De asemenea, Stork i-a sprijinit direct pe di­sidenții Dan Deșliu, Nicu Stăncescu, Silviu Brucan, Mariana Celac. Se întâlnea des cu Andrei Pleșu, Ion Bogdan Lefter, Ascanio Damian, Tomnița Florescu, Dan Hăulică, per­soane catalogate de către DSS ca fiind os­tile regimului. În luna mai a anului 1988, DSS manifesta nervozitate știind că Stork urma să primească din SUA 98 de exemplare ale numărului doi al revistei Agora (redactor-șef Dorin Tudoran, re­dactor-șef adjunct Mihai Botez, redactori Michael Radu, Paul Goma și Vladimir Tis­măneanu), care conținea „articole ostile la adresa țării noastre și o recenzie a căr­ții lui Ion Mihai Pacepa, Orizonturi Ro­șii“. Mai mult, Stork se manifesta deschis în fața altor colegi diplomați străini și a unor ofițeri de protocol români, fiind iro­nic la adresa șefului statului și încercând să culeagă informații despre „o înaltă per­sonalitate [sic] din județul Sibiu“.

ODCE, o pepinieră a informatorilor

O mare parte dintre informatorii plasați de DSS în jurul lui Stork provenau de la Oficiul de Deservire al Corpului Diplo­matic (ODCE). Ignorată astăzi, din păcate, de cercetătorii arhivelor Securității, ODCE era o instituție care se afla nominal în sub­or­dinea MAE și care furniza personalul ro­mân tuturor ambasadelor străine acre­di­tate la București. Ca și cea mai mare parte a MAE, ODCE era larg dominată de ofițeri de Securitate și se afla în realitate sub con­trolul direct al Direcției a III-a Con­tra­spio­naj a DSS, UM 0625. Cu câteva excepții, care includ o mână de supraviețuitori ai pro­ceselor staliniste din anii ‘50 în care au fost implicați și salariați ai unor am­ba­sade occidentale, toți angajații ODCE pla­sați ambasadelor și oficiilor consulare de la București erau informatori sau surse ale DSS. Analiști politici, secretare, șoferi, me­najere, oameni de serviciu, administratori, bibliotecari, toți dădeau rapoarte Se­cu­ri­tății. Unii, puțini la număr, au fost „du­bli“, dând rapoarte de formă DSS, făcând munca reală pentru dipomații occidentali, fi­ind păstrați de ambasade după căderea re­gimului Ceaușescu pentru o vreme, dar marea lor majoritate au fost concediați imediat după ce acest lucru a fost posibil. În condițiile de sărăcie generală din Ro­mânia, salariile reale ale angajaților ODCE erau mult peste media din România, pen­tru că erau dublate sau chiar triplate de pri­me în bani și cadouri în țigări și bă­u­turi străine, care făceau din acești salariați cu dublă subordonare niște adevărați pri­vilegiați, nemaivorbind de relațiile umane cu totul diferite pe care aceștia le aveau la locul lor de muncă. Pactul cu DSS era, deci, mai mult decât profitabil.

„Daniela“ sau voluptatea delațiunii

Între sursele lui UM 0625 care se ocupau asiduu de Stork se afla și „Daniela“, ce­tă­țean român, una dintre salariatele Am­ba­sadei Olandei la București. „Daniela“ nu este singura sursă care a furnizat date DSS despre relațiile lui Stork cu diverși cetă­țeni români, disidenți sau nu. În legătura colonelului Tudor Roșioru, „Maria Stă­nescu“, profesoara de limba română a lui Stork, cadru didactic la catedra de limbi romanice (franceză) de la Universitatea din București, în prezent decedată, ra­porta în casa conspirativă „Cabinet“ des­pre relațiile lui Stork cu Mircea Dinescu, Radu Bogdan, Dan Hăulică sau cu Mihnea Gheorghiu, Valentin Lipatti și Augustin Bu­zura, precizând care dintre aceste per­soa­ne îl vizitează pe ambasador la domiciliu.

Ca și în cazul informatorilor „Maria Stă­nescu“ și „Ștefan“, cititorul volumului Do­sarul de Securitate al unui ambasador: Coen Stork va putea descoperi fără mare efort numele real al sursei „Daniela“. Nu­mele personalului de sex feminin și cu ce­tățenie română care lucra la Ambasada Olan­dei se regăsesc în clar în volum. Ni­ciunul dintre informatorii plasați de DSS în jurul lui Stork nu va da dovadă de zelul analitico-delator al sursei „Daniela“. În legătura căpitanului Virgil Ghiță, ofițer al Direcției a III-a, cu care se întâlnea în ge­neral la domiciliul ei, „Daniela“ a infor­mat masiv asupra lui Stork, fiind una din­tre principalele surse de instrumentare a Dosarului de Urmărire Informativă (DUI) al acestuia. La o lună după acreditarea lui Stork în România, „Daniela“ se dovedea un competent agent de contrainformații, fă­când un portret psiholologic detaliat al ambasadorului, adăugând în raport că el es­te căutat la telefon zilnic de Dan Hău­lică. Câteva săptămâni mai târziu, „Da­niela“ furniza informații despre programul ambasadorului, subliniind preocuparea aces­tuia în legătură cu situația mi­nori­tă­ților etnice din România. La cererea DSS, „Daniela“ a făcut rapoarte privind vizitele delegațiilor Parlamentului European în Ro­mânia și a întâlnirilor ambasadorului Stork cu ceilalți ambasadori ai țărilor NATO.

Mai grav, „Daniela“ raportează DSS des­pre materiale de pe masa de lucru a am­ba­sadorului care menționează nume de di­si­denți ca Doina Cornea, Silviu Brucan, Ra­du Filipescu, Dan Petrescu, Nicu Stăn­ces­cu, Mihai Botez și Ion Puiu. Raportul este foarte bine primit de colonelul (Filip?) Teo­dorescu (UM 0625), care cere maiorului Câ­râc să analizeze dosarul sursei pentru a fi eventual „stimulată“. Într-adevăr, ca urmare a reinstruirii sursei, care a fost făcută de ofițerul Virgil Ghiță, „Daniela“ a făcut un salt calitativ în rapoartele ei. Astfel, ea a elaborat o analiză în detaliu a unui text nesemnat, al cărui autor era descris de ea ca fiind un „om de cultură sau artă român“, text care se referă la in­terdicția legiferată în România de a avea relații cu străinii. Ulterior, DSS îl iden­ti­fică ca autor al textului respectiv pe An­drei Pleșu. În rapoartele ei, „Daniela“ îi identifica în clar pe Mircea Dinescu, Nicu Stăncescu, Radu Enescu, Alexandru Paleo­logu ca autori ai unor înscrisuri ostile regimului. De asemenea, ea dădea ra­poar­te despre toți participanții la recepțiile oferite de amabasdorul olandez, inclu­zân­du-i în rapoarte până și pe studenții care învățau limba olandeză, ultima ei infor­ma­re din volum având data de 9 decembrie 1989.

Nefiind un naiv, ambasadorul Stork a con­fruntat-o pe „Daniela“, bănuind că aceas­ta lucrează pentru Securitate și că ar pu­tea fi șantajată prin posibila anulare a con­tractului făcut prin ODCE. Conform ra­portului ei din data de 22 decembrie 1988, „Daniela“ a negat această posibilitate, pen­tru a include imediat în același raport dat Direcției a III-a o listă de opt nume de di­sidenți români, toți urmăriți de DSS. Iden­tificată de presa postcomunistă din Ro­mânia, „Daniela“ va declara în legătură cu responsabilitatea ei în afacerea Stork că ea este: „vinovată nu, responsabilă da!“ (sic!), comunicând, de asemenea, că era „convinsă că face bine“ și că îi „plăcea munca la ambasadă“. Desigur...

Un volum util și spectaculos

Volumul Dosarul de Securitate al unui am­basador: Coen Stork beneficiază de pre­fața competentă a lui Dennis Deletant și de îngrijirea atentă a lui Cătălin Strat, fiind un instrument solid pentru înțe­legerea mecanismelor de supraveghere, intimidare și represiune utilizate de Se­curitate. Poate că nu este prea târziu ca Ins­titutul de Investigare a Crimelor Co­mu­nismului și Memoria Exilului Ro­mâ­nesc să determine deschiderea de acțiuni în justiție împotriva ofițerilor și infor­ma­torilor care au contribuit direct la per­secutarea puținilor disidenți reali pe care i-a avut România.

* Acest text a fost scris de autorul său în calitate exclusiv privată și nu reprezintă niciuna dintre instituțiile la care acesta lucrează sau la care acesta este afiliat.

// Dosarul de Securitate al unui ambasador: Coen Stork

// Prefață de Dennis Deletant, selecție de documente, prezentare și note de Cătălin Strat

// Editura Humanitas, București, 2013