Dezbaterea intelectuală, la noi

Salut polemica despre Idolii forului. Ea stă mărturie faptului că suntem în stare să ne depăşim condiţia imediată şi să fim parte a unui model cultural comunitar, de sorginte europeană, care trebuie păstrat.

Recentele polemici din presă, referitoare la cartea lui Sorin Adam Matei, Idolii forului, au oferit multora ocazia de a arăta cât de sterilă este dezbaterea intelectuală de la noi. Unii consideră discuţia inutilă, pentru că nu are niciun fel de legătură cu problemele „reale“ ale României; alţii o consideră o meschină vendetă în logica luptei pentru resurse dintr-un sistem pauper şi centralizat (gaşca unora împotriva găştii altora); mulţi văd aici o dispută fără miză reală, ambele tabere complăcându-se, de fapt, în mediocritate şi provincialism. În orice caz, argumentul pare a fi că dezbaterea aceasta nu ne apropie mai mult de Occident sau de modelul vieţii intelectuale de tip occidental modern, ci continuă să ne menţină într-o orbită culturală îndepărtată şi plictisitoare. O concluzie caustică, mai ales când ne gândim că, practic, toţi participanţii la polemică se raportează la un model intelectual de tip occidental: „idolii“ se revendică unei tradiţii iluministe şi morale iudeo-creştine, pe când criticii lor vor să vadă mai mulţi intelectuali de tip „vestic“, adică specializaţi, integraţi unui sistem internaţional de competenţe general-acceptate şi bine delimitate.

Oare au dreptate aceste concluzii? Este dezbaterea din România, văzută de la „centru“, irelevantă? Aş spune, cu avantajul distanţei date de viaţa pe continentul american, că aşa este. O astfel de dezbatere, una care să pună în discuţie rolul intelectualului în viaţa publică, nu ar avea niciun sens în America. Dar înseamnă asta că dezbaterea este mai puţin relevantă sau mai puţin interesantă în sine? Nicidecum. Şi aş adăuga, spre lauda societăţii româ­neşti şi a mediilor de informare care au ajutat la propagarea polemicii, că dovedesc încă o dată că lucrurile cele mai interesante cultural şi intelectual se petrec la margine, nu la centru. Marginalitatea noastră constă tocmai în faptul că nu suntem o societate „aşezată“, cu reguli clare şi stabile, ceea ce este un lucru ce are de a face, în egală măsură, cu istoria şi cu temperamentul nostru. Pentru traiul şi nevoile zilnice, această agitaţie este extrem de neplăcută, însă, din punct de vedere valoric şi intelectual, ea creează o autentică agoră modernă.

Rar se întâmplă să poţi discuta cu părinţii sau cu prietenii pe marginea unor dezbateri intelectuale publice, să primeşti un telefon de la un unchi care să te întrebe ce crezi, „de partea cui eşti?“. Aşa ceva este de neconceput în America. Intelectualul umanist din America, specializat şi citat în ISI (atât de invidiat la noi), nu este mai mult decât un meşteşugar: el lucrează de la 8 la 17, trece de la studiul filosofiei medievale la muzica disco sau hobby-ul pentru maşini sport, fără niciun fel de probleme, nu citeşte decât ceea ce se cere în cercul restrâns de bibliografii ISI şi, în general, nu este preocupat de chestiuni de ordin moral şi social, decât în limita opiniilor private ale oricărui cetăţean. Dacă are ambiţia de a fi o voce intelectuală publică, dacă este interesat de sfera largă a cunoaşterii şi a valorilor umane (cum anumiţi intelectuali, mai ales de stânga, sunt), nu poate să nu trăiască cu frustrarea faptului că pe nimeni nu interesează ceea ce spune, că, în afară de doi-trei apropiaţi, societatea nu îl ascultă decât în calitatea lui de specialist. Chiar un Chomsky, o S. Sontag, un A. Bloom (fenomene rare) au o recepţie marginală şi limitată la publicul universitar. Spre deosebire de Patapievici, al cărui nume îl auzi la radio, TV, în tramvai şi în autobuz.

Aşadar, salut polemica despre Idolii forului. Ea stă mărturie faptului că suntem în stare să ne depăşim condiţia imediată şi să fim parte a unui model cultural comunitar, de sorginte europeană, care trebuie, în opinia mea, păstrat. Este unul dintre puţinele lucruri bune rămase în România noastră cea devastată de incompentenţă şi corupţie. Avem o viaţă intelectuală publică, avem o dezbatere intelectuală care ne face să fim preocupaţi şi de altceva decât de satisfacerea imediată a dorinţelor noastre private şi suverane. Câtă vreme o vom mai avea, atâta timp cât modelul specializării de tip american pare a deveni noua formă de existenţă intelectuală, atâta vreme cât filosofii şi politicienii devin profesionişti ce nu comunică niciodată între ei? În afară, evident, de politicosul „Morning, neighbor!“.