De același autor
Cu această nouă greşeală gramaticală, domnul ministru Daniel Funeriu a prefaţat mai mult decât potrivit rezultatele istorice ale Bacalaureatului 2011, flancate îndeaproape de cele ale rezultatelor la examenul de capacitate desfăşurat cu o săptămână în urmă.
Pentru că anul acesta s-a mai bifat un maxim istoric al învăţământului românesc: cel mai mic număr de promovaţi la examenul de bacalaureat din ultimii 21 de ani, numai 44,47% înainte de contestaţii.
Ce s-a întâmplat zilele acestea reprezintă finalul apoteotic al unor politici cumulative de minimalizare a importanţei învăţământului şi de subfinanţare cronică, practicată de majoritatea guvernelor de după 1990. Însă o explicaţie pur bugetară nu e suficientă pentru a putea da seamă de marasmul în care s-a cufundat treptat calitatea învăţământului mediu românesc.
Un inventar al cauzelor dezastrului din învăţământ, confirmat, iar nu declanşat anul acesta, ar trebui să înceapă chiar cu incapacitatea diverselor guverne din ultimele legislaturi de a proiecta învăţământul ca un tot unitar, cu viziune şi cu bătaie lungă, de la grădiniţă până la licenţă. Reforme ale educaţiei, legi ale învăţământului adoptate, puse parţial în practică şi întoarse din drum de următorul ministru, de următorul guvern, care trebuia să demonstreze că antecesorul era fie corupt, fie rău intenţionat, fie pur şi simplu incompetent. Manipulat fără grijă, subapreciat, tratat cu indiferenţă şi cu neglijenţă, prost plătit, ignorat şi utilizat pe post de cobai în diversele experimente educaţionale, corpul profesoral a început din ce în ce mai mult să sufere de cea mai periculoasă maladie a acestei meserii: indiferenţa. Contagioasă, boala s-a extins la generaţii întregi de elevi.
Pentru că lipsa de interes, ca şi entuziasmul, sunt molipsitoare. Mai puţin vizibilă decât în corpul medical - pentru că mai puţin dramatică şi cu impact mai puţin tragic asupra expresiei fizice a existenţei noastre -, indiferenţa profesorilor se dovedeşte astăzi nu mai puţin catastrofală pentru calitatea societăţii noastre în ansamblu. Cum vor arăta, de pildă, generaţiile de medicinişti de peste şase ani care se vor hrăni din promoţia de elevi a anului 2011? Cum va arăta promoţia de jurişti şi avocaţi din anul 2015? Dar cum va putea fi eficientă generaţia de funcţionari cu licenţa la trei ani la administraţie publică în anul 2014?
Indiferenţa profesorilor nu e o justificare, ci o stare de fapt. Ea este, la rândul ei, consecinţa dispreţului deschis afişat de multe guverne, culminând cu cel prezent, faţă de această categorie profesională. Oricât de mare vocaţie ai avea - şi această calitate e oricum rară, deşi profesoratul ar trebui să fie cu precădere vocaţional -, oricât ai vrea să faci apostolat şi să luminezi masele, nu poţi să o faci auzind, la nesfârşit, că eşti o cantitate neglijabilă în efortul colectiv al societăţii, că învăţatul e un moft şi că tu, profesor, poţi fi cu succes înlocuit de un motor de căutare pe Internet. Culegem astăzi ce au semănat în cel puţin trei legislaturi succesive politicile iresponsabile în materie de educaţie, anume abandonul sistemului chiar de oamenii care ar trebui să-l hrănească: profesorii.
Un semnal de alarmă fusese deja tras în iulie 2010 de rezultatul dezastruos la examenul de titularizare, când mai puţin de o treime din profesorii care susţinuseră examenul obţinuseră note suficient de mari pentru un post permanent în învăţământ. S-a scris atunci în presă, s-a făcut tapaj cam o săptămână, ministrul Funeriu a constatat cu o satisfacţie rău ascunsă că „aceasta este România. Aceasta este calitatea celor care sunt astăzi în poziţia de a..., ei doresc să devină profesori în România. Rezultatele sunt slabe, pentru prima dată, zic eu, am avut un bacalaureat corect, o competiţie de titularizare corectă. Vedem astăzi care sunt rezultatele“.
Învăţământul e un domeniu inerţial. Transformările se fac greu, rezultatele se culeg târziu, dar nu te poţi mulţumi, ca ministru, să arăţi cu degetul în fiecare an, constatând cu cinism că „lucrurile merg rău“ şi că „asta e România“, o ţară de profesori incompetenţi şi de elevi leneşi. Reforma demarată atât de târziu e plină de lacune şi e lipsită de viziune. Pare a fi gândită din bucăţi disparate, în care fiecare ciclu de învăţământ e tratat ca o insulă separată, iar evoluţia elevului e determinată de accesul pe limburi succesive pe care e dator să le parcurgă, obsedat de note care-i condiţionează, injust, viitorul şi care de cele mai multe ori nici nu reflectă, măcar de departe, nivelul real al achiziţiei cunoaşterii. De altfel, una dintre exclamaţiile tipice ale acestor zile a fost: „Copilul meu a luat numai nouă şi zece la şcoală, cum poate el să ia şase la Bac?“. Un sistem care stimulează, în continuare, vânătoarea de note ca principal criteriu pentru admiterea în ciclurile superioare, deşi face paradă de accentul pus pe competenţe, şi nu pe învăţarea mecanică, nu va putea niciodată să fie eficient, cu toate accentele patetice şi teatrale ale unui ministru care nu pare îngrijorat sau afectat de rezultate, ci satisfăcut de confirmarea primită.
Un alt capitol dureros în romanul învăţământului românesc, vizibil şi el cu ocazia acestui Bac istoric, este atitudinea mai vastă a societăţii faţă de utilitatea „practică“ a învăţării. E foarte la modă, şi în Occident, şi la noi, să declari, mai ales când eşti elev, că materia e prea stufoasă, că programa e plină de „teorie“ şi că şcoala nu te pregăteşte pentru „viaţa reală“. Prin urmare, la ce bun să mai tocim, pentru că, nu-i aşa, numai practica e cea care te face competitiv în viaţa reală. Părinţii se alătură acestei litanii continue, care plânge pe umărul elevilor covârşiţi de „învăţat“. Caragiale a fost şi aici un vizionar: domnul Goe, extenuat de şcoală, era recompensat pentru repetenţie cu o excursie la Bucureşti.
E un refren pe care-l auzim de mult şi care, picurat în mod iresponsabil în urechile labile ale părinţilor şi elevilor, a devenit un fel de eternă scuză a neînvăţării. Or, menirea primă a şcolii tocmai aceasta este: să-i înveţe pe elevi să înveţe, nu să dea la sapă, să devină prelucrător prin aşchiere sau să ţeasă covoare. Nu-i nevoie de bacalaureat ca să devii un bun meseriaş. Dar atunci când absolvenţi de liceu nu ştiu în primul an de facultate (pe care mai apoi au pretenţia să o şi termine) informaţii elementare din manualul de istorie de clasa a IV-a, atunci nu mai e numai problema şcolii. E problema unei relaţii cu învăţarea onestă pe care, cu toţii, părinţi şi elevi, au uitat de mult să o gestioneze. Şi - mai grav - adesea nici nu-şi mai doresc să o facă. În această situaţie ar fi într-adevăr nedrept să acuzăm numai ministerul. Vina nu e colectivă, ci distinctă şi uşor de repartizat. Ea trebuie însă asumată. De aici ar trebui să înceapă procesul de vindecare a sistemului de educaţie românesc. //
Citeste si despre: scoala romaneasca, Daniel Funeriu, rezultatele de la Bacalaureat, indiferenta profesorilor, sistemul de educatie.
