De același autor
„Adrian Severin îşi doreşte să fie judecat de instanţele din România“, declara Marian Vanghelie pe 5 aprilie, la o zi după ce Ministerul Justiţiei a trimis Parlamentului European solicitarea de ridicare a imunităţii europarlamentarului român implicat în scandalul de corupţie în urma căruia alţi doi colegi ai săi, un austriac şi un sloven, şi-au dat demisia.
Declaraţia vine într-o săptămână grea a justiţiei din România, de aici şi umorul negru involuntar care musteşte din fiecare sunet al declaraţiei lui Marian Vanghelie. Adrian Severin, actor principal al, poate, celui mai jenant episod al scurtei, dar intensei istorii a României ca membră a Uniunii Europene, refuză în continuare să-şi dea demisia din PE. Cum refuzul de a se retrage din Parlamentul European e însoţit de o tăcere absolută, de relaţia cu presa are grijă noul său purtător de cuvânt
ad-hoc, coleg de bancă în ultimul rând al neafiliaţilor, un obişnuit al justiţiei române, care a experimentat pe propria piele nu numai cătuşele şi spectacolul televizat, savurat secundă de secundă în prime time, ci şi condiţiile „de cazare“ oferite de Penitenciarul Rahova. Gigi Becali, căci despre el este vorba, explică presei româneşti de ce Adrian Severin refuză să demisioneze: „Mi-a zis că nu înţelege de ce nu-l cheamă la DNA, că ar fi colaborat cu ei. I-am zis, nu te cheamă, că dacă te duci nu mai au motiv să te aresteze. I-am zis: că trebuie să fie tare, că trebuie să se aştepte la orice. Dacă-l arestează, leşină, face infarct. Ce, e ca mine să ridice cătuşele sus? I-am spus părerea mea că vor să-l aresteze. Când i-am zis, s-a schimbat la faţă“, declara săptămâna trecută, pentru Adevărul, europarlamentarul Becali.
Pentru Parlamentul European, ridicarea imunităţii unui coleg suspectat de corupţie va fi, probabil, o chestiune de unanimitate şi de igienizare a respectabilităţii unei instituţii care se luptă oricum cu o cronică nevoie de legitimare la nivelul Uniunii Europene. E o atitudine democratică firească, pe care însă Parlamentul României nu o poate la fel de uşor invoca printre faptele sale de vitejie din istoria recentă a României.
Şi dacă piedicile puse în calea justiţiei de Legislativ nu erau suficiente, săptămâna trecută a mai arătat încă o dată, dacă era nevoie, cum se pot pune eficient în mişcare şi mecanismele imunitare ale justiţiei înseşi, atunci când e vorba să apere privilegii sau suspecţi de corupţie, cum e şi cazul recuzării judecătoarei care s-a ocupat până recent de procesul lui Sorin Ovidiu Vântu. Luni, 4 aprilie, procurorul general Laura Codruţa Kövesi a transmis CSM o sesizare faţă de modul în care magistratul Elena Burlan (preşedinta Secţiei a II-a Penală a Tribunalului Bucureşti) a decis revocarea din dosarul lui Sorin Ovidiu Vântu a judecătoarei Camelia Bogdan. Motivaţia recuzării este antologică: judecătoarea Camelia Bogdan s-ar fi antepronunţat în dosar, dar, mai mult decât atât, ar fi judecat prea repede termenele - când se ştie că una dintre cauzele citate frecvent în toate rapoartele pe justiţie pentru ineficienţa şi parţialitatea actului de judecată sunt tocmai termenele prea lungi: „administrarea probatoriului cu o celeritate nejustificată, «plimbarea» dosarelor între instanţe de grade jurisdicţionale diferite pentru diverse motive, dar mai ales menţionarea necesităţii înaintării dosarului într-un termen rezonabil (...)“.
Trebuie amintit că aceeaşi judecătoare recuzată pe motiv că ar fi judecat prea repede este cea care a descoperit, la începutul lunii decembrie a anului 2010, că medicul care-l supraveghea pe Sorin Ovidiu Vântu pentru probleme cardiologice era ginecolog, că cel care-l trata pentru presupusa rotulă fracturată era cardiolog, că a solicitat audierea lui Nicolae Popa prin videoconferinţă, înainte de anunţul ferm privind extrădarea acestuia către statul român.
Motivaţia contestată de procurorul general face însă, în fapt, un portret destul de fidel justiţiei române de astăzi, care pare mai preocupată de binele inculpaţilor decât de aplicarea legii. Puţinele motive de optimism - câte o judecătoare independentă care se trezeşte să-şi joace rolul conform statutului şi legii, câte un procuror pe la DNA care nu se lasă intimidat şi decide să-şi instrumenteze dosarul mai departe - sunt imediat eliminate, curăţate de câte un magistrat-anticorp zelos, pus pe treabă şi stimulat de solida plasă de protecţie ţesută cu migală în sistemul justiţiei româneşti vreme de douăzeci de ani. Instituţiile justiţiei din România comunică de minune, dar numai în virtutea principiului sabotajului reciproc.
Ultimul caz flagrant este fuga lui Dinel Staicu, actualmente Nuţu, condamnat definitiv la şapte ani cu executare în dosarul fraudării Băncii Internaţionale a Religiilor. Cazul este cu atât mai halucinant cu cât, deşi procurorii au cerut o interdicţie de a părăsi ţara pentru Dinel Staicu pe data de 16 februarie 2011, principalul motiv invocat fiind intenţia lui de a-şi schimba numele, nu au reuşit să o obţină, pentru că argumentaţia lor s-a bazat pe un dosar de corupţie aflat încă pe rol, diferit de cel soluţionat prin sentinţă definitivă. Cu alte cuvinte, procurorii aveau de ales între a solicita reţinerea unui om deja condamnat şi a aceluiaşi om, inculpat într-un proces nesoluţionat. Împotriva oricărei reguli de bun-simţ, competenţii oameni ai legii au ales a doua variantă!
Pentru a spori probabil lista infractorilor sau a suspecţilor aflaţi în cercetare pentru care justiţia caută în permanenţă condiţii optime de împlinire personală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus, pe data de 5 aprilie, eliberarea provizorie sub control judiciar a senatorului Cătălin Voicu, reţinut în urmă cu un an. Magistraţii ÎCCJ au constatat în motivare că sunt întrunite condiţiile pentru „admisibilitatea cererii de eliberare provizorie, cu restrângerea unor drepturi şi libertăţi“. Cu aceeaşi ocazie, ÎCCJ a decis şi ridicarea interdicţiei de a părăsi ţara pentru omul de afaceri Costel Căşuneanu, implicat în acelaşi dosar. Pusă în contextul ruşinosului episod al fugii lui Dinel Staicu, decizia ÎCCJ pare cel puţin curioasă.
În fapt, justiţiei din România îi mai rămân la dispoziţie câteva opţiuni viabile, care ar ajuta-o poate să depăşească actuala criză cu beneficii. Cea mai la îndemână este deschiderea unei agenţii de turism, eventual în holul Tribunalului mare, cu destinaţii exotice în America de Sud sau în insule necartografiate din Pacific, alături de o mică sucursală a unei bănci bine instalate în Insulele Cayman. Nu ar strica un serviciu adiţional, cu taxă de urgenţă, pentru eliberarea la cerere a documentelor de călătorie pe numele ales de client. //
Citeste si despre: justitia, Adrian Severin, DNA, PE, ICCJ.
